În cei aproape 150 de ani de existență a învățământului național, niciodată elevii nu s-au bucurat ca în zilele noastre de o rată mai generoasă de timp liber și de o îngăduință mai largă a opțiunii personale de a-l folosi.
 Fenomenul are o rădăcină și o motivație istorică și politică foarte limpede. Mai bine de 40 de ani (1948-1989), partidul comunist a organizat, supervizat și monitorizat zi de zi, oră cu oră timpul liber al elevilor, ținându-i sub o strictă supraveghere și supunându-i unui neostenit și obsesiv bombardament ideologic. Acest regim opresor a trezit, mai ales liceenilor, imediat după 30 decembrie 1989, o violentă alergie față de tot ce înseamnă disciplină forțată, planificare oficială, ordine instituțională, ingerință în viața particulară și în timpul neșcolar care, conform legilor internaționale, era la liberul arbitru al fiecărui elev. Nu-i de mirare că, imediat după Revoluție, s-a trecut în mod spontan la liberalizarea educației.
Era firesc să dispară organizațiile de tineret, munca în producție, activitățile patriotice, ședințele de tot felul etc., iar folosirea timpului liber din cele două zile ale week-end-ului și cele trei vacanțe (pe vremea lui Marga, cinci) să devină o chestiune de opțiune strict personală.
Pe de altă parte, apărați de măsurile radicale de democratizare a vieții școlii, elevii, avizi de libertate, de emancipare, de europenizare galopantă, au adoptat cu entuziasm și nesăbuință tinerească în mod prioritar părțile negative (sancționate sever odinioară) ale modului occidental de viață, latura ei de libertinaj în care alcoolul, tutunul, drogurile, violența, sexualitatea obsedantă, insubordonarea, anarhismul, manifestate și în lumea școlii, oglindesc haosul economic și marile contraste sociale tipice societății de consum privatizate pe care am adoptat-o din 1990 în faza ei sălbatică, fără să reușim încă s-o depășim.
Pe o altă latură, subfinanțarea cronică a învățământului, desconsiderarea lui morală au grăbit migrarea masivă a cadrelor didactice valoroase și experimentate către sectoare zise „productive” care salarizau – chiar fără studii înalte – de 3/10 ori mai bine și favorizau recurgerea la improvizații și suplinitori. Toate acestea au generat o slăbire sensibilă a calității învățământului, un periculos dezechilibru în unitatea organică a procesului formativ, prin exagerarea laturii instructiv-informaționale (sarcină de integrare europeană) și neglijarea cvasitotală a laturii educative (sarcină națională) scăpată din mâini, ca și prăpastia valorică dintre cei circa 75% elevi dezinteresați de învățătură, chiulangii, scăpați de sub autoritatea familiei și școlii, care își irosesc timpul liber prin discoteci, baruri, bairamuri, cu violența și vagabondajul în găști de cartier, și cei 25% din colegii lor studioși, premianți, olimpici, creativi, care ridică prestigiul școlii prin activități cultural-artistice și sportive de perfor­manță, dar care se plâng, dimpotrivă, de puținătatea și împuținarea progresivă a timpului liber prin supraîncărcare indivi­duală, nu rareori nocivă pentru sănătatea lor. Dezomo­genizarea din școli duce fatal la rezultate nefaste, la compromiterea sistemului național de învățământ, la mediocrizarea stării culturale a națiunii, conside­rându-se că cei mai buni absolvenți ne vor abandona într-un mare procent țara, care nu mai e în stare să le creeze condiții chiar modeste de existență și perfecționare profesională, din motive care țin de incompetență și o proastă gospodărire.
Timp de 25 ani, MEN, alături de unele ONG-uri cu obiectiv educațional, s-a străduit în zadar să-i lămurească pe elevi și să pună stavilă indisciplinei, vagabondajului, viciilor și gravelor boli sociale care macină tineretul (SIDA, tuberculoza, sifilisul), să eradicheze violența, drogarea, alcoolismul, fumatul și să introducă uniforma pentru apărarea demnității de elev. La ora actuală, autoritatea școlii e în scădere, regulamentele școlare copiate din Apus și transmise de la ministru la ministru sunt blajine și zac nefolosite în sertarele directorilor.
Crește numărul familiilor dezorganizate, cu copii abandonați prin neînțelegere partenerială, sau plecarea la muncă în străinătate pe termen lung, sau cei care muncesc 14-16 ore pe zi în țară pentru un câștig mai bun, dar au pierdut contactul cu copiii și pe cel pedagogic cu școala.
Altădată, în multe cotidiene bucureștene și provinciale, ca și în hebdomadarele pedagogice ale timpului, se difuzau programe culturale. La avizierul școlilor se afișau fluturași la spectacole de teatru și cinema adecvate vârstei, anunțuri de deschideri de expoziții, iar elevilor li se difuzau bilete gratuite sau cu preț redus. Echipe teatrale și orchestrale, soliști de operă și operetă se deplasau periodic pentru a da spectacole ori a face inițieri în sălile de festivitate ale școlilor, iar în holurile unor școli mai mari, pictori de notorietate națională sau artiști locali deschideau expoziții de pictură și grafică. Ca elev și apoi ca profesor și director de școală le-am frecventat și organizat cu mult succes. Aceste forme variate de valorificare culturală a timpului liber al elevilor, despre care personal am scris în presă și le-am relatat în numeroase emisiuni de radioteleviziune, au dispărut acum aproape cu desăvârșire. Chiar și entuziastele și variatele concursuri și campionate sportive școlare, orășenești și naționale (cu excepția, se pare, a celor de baschet și fotbal de sală) își înseamnă treptat decesul din lipsă de fonduri, condiții, interes.
Este surprinzător că pe zi ce trece ne ocupăm tot mai puțin de sufletul elevilor, de finanțarea palatelor, cluburilor, taberelor lor de profil (chiar dacă le-a creat regimul trecut și le-a gospodărit infinit mai bine), că începe să ne fie indiferentă comportarea lor acasă, la școală, în societate. Din sondaje, declarații, interviuri, discuții deschise la emisiunile radio-tv, tinerii se exprimă tot mai critic la adresa vârstnicilor cocoțați la conducere, majoritatea dintre ei preocupați doar de cucerirea puterii politice și sporirea averilor personale, căscarea unei falii între generații devenind iminentă, dacă nu se vor lua urgente măsuri. Demagogia sforăitoare a politicienilor și parlamentarilor, scăderea simțului de răspundere socială și patriotică a conducătorilor le vom plăti scump peste câțiva ani dacă nu vom pune în mișcare acest Golem cu minte înțepenită și picioare fragile, care se poate numi Ministerul Needucației și al Cercetării formale și sterpe a perspectivelor reale de viitor ale copiilor patriei.
 Prof. dr. Tudor OPRIȘ