Chiar că-i OK la şcoală; „chiar”, spus în stilul colocvial, dezinhibat, care cică dă bine dacă-l adoptăm, pentru că ne certifică apartenența la categoria tipilor deschişi, fără prejudecăți şi, desigur, potențial creativi. Şcoala – ştim, suntem conduşi nu numai să credem, ci să fim convinşi că aşa e – înseamnă locul acela unde prin definiție (pe deasupra, şi pentru că este vorba despre şcoala din România) nu se petrece nimic bun, ci numai fapte rele în sine ori conducătoare spre ceva rău sau ascunzând un scop rău. Ni se repetă obsesiv că, pentru beneficiarii serviciului oferit de şcoală – antepreşcolari, elevi şi studenți, aceasta este generatoare de violență, corupție, falsuri, inechitate, pericole, minte încuiată, cheltuială de bani din propriul buzunar fără rost. Pentru producătorii serviciilor în discuție – profesori, şcoala este locul din care să dai să fugi, motivul fiind esențializat în noțiunile de bani prea puțini şi prestigiu inexistent. Şcoala, conform „lecțiilor” induse, scoate în general promoții de şomeri cu diplomă, cei care totuşi găsesc locuri de muncă fiind ori compătimiți că va fi vai de capul lor în acele locuri, ori suspectați că au obținut diplomele în mod ilegal. Foarte pe scurt, şcoala românească „e la pământ” sau „e în cădere liberă”; sunt două expresii găsite atât de „potrivite” şi de „percutante”, încât au intrat în limba de lemn a domeniului, având o recurență la fel de mare precum referirile la „eul liric” şi la „viziunea despre lume a scriitorului” din pretinsele tipuri de rezolvări ale unor subiecte de examen național.
Deşi se află cu toate aceste probleme pe cap şi pe suflet (de fapt, atribuite), şcoala noastră atrage nu numai în sensul nevoii fireşti de instruire, educare, parvenire la condiție măcar onorabilă, ci şi ca mediu în care se poate trăi bine, din care se poate scoate profit (chiar mate­rial, mai mult decât ne-am obişnuit să credem), care asigură linişte într-un orizont mult mai întins decât cel dominant, de azi pe mâine. Acuzăm, ponegrim şcoala din orice poziție ne-am afla în interiorul ei sau în raport cu ea, dar o exploatăm de ani buni ca refugiu şi ca resursă, într-o lume care ne constrânge la o existență în primul rând nesigură. Ei bine, şcoala dă siguranță, nu doar ca derivată a vorbei că „ai carte, ai parte”. Şcoala este loc de muncă sigur şi venit salarial sigur, la propriu, adică leafa nu întârzie. Siguranța, ştiută, constatată, intuită a şcolii a constituit atracție şi refugiu îndată ce societatea şi economia au început să meargă în ritmul şi în condițiile deschise în 1990. Multe dintre necazurile ulterioare ale sistemului de la atracția exercitată de şcoală au provenit, iar consecințele se perpetuează. Şcoala a oferit loc de muncă sigur şi mereu necesar, pentru că de şcoală va fi nevoie în­tot­deauna. Acuzată, jignită, suspectată, aşa cum este ea de ani de zile, şcoala i-a atras şi i-a integrat pe mulți, fie ei disponibilizați (cum se zicea în prima parte şi pe la mijlocul anilor ’90), fie rămaşi fără loc de muncă pentru întreprinderile (birouri şi institute, în general) care îi primiseră cu generozitate în anii ’80 şi care ulterior au fost aduse la dimensiuni şi funcționalități rezonabile, fie pensionați (trecuți în re­zer­vă). Şcoala a permis profitabile convertiri la profesia didactică, urmare a ceea ce s-a numit deschidere spre domenii de vârf, nou intro­duse în învățământul nostru şi pentru care a apărut o acută ne­voie de profesori. De asemenea, şcoala, în special de nivel superior, a servit drept cadru foarte onorabil de recuperare pentru devotați ai propagandei specifice epocii rămase în urmă. Unii s-au constituit ei înşişi în şcoli. De proliferare necontrolată, cu o rigoare îndoielnică asupra calității, reflexul anilor noştri face să fie acuzate mai ales universitățile private. În schimb, rămâne insuficient băgată în seamă dezvoltarea unui învățământ superior de stat, care s-a arătat foarte primitor cu per­soane incontestabil deținătoare de studii superioare, încadrate în sec­toare administrative sau de propagandă (dezvoltată în aceiaşi amintiți ani ’80) ale unor domenii. Pentru toți s-a găsit ori s-a făcut loc în şcoală. Consecințele au apărut firesc, însoțind multe urmări pozitive ale altfel necesarei dezvoltări cantitative a învățămân­tului nostru. În urmă a rămas calitatea.
Influența unui anumit fel diluat de a face şcoală aproximativă, cu oameni aproximativ dotați şi pregătiți pentru aşa ceva, s-a extins. S-a văzut că şcoala este permisivă, că prin mijlocirea şcolii slăbite calitativ se poate ajunge la poziții şi la venituri importante. De exemplu, pe seama şcolii s-a constatat că se poate obține fără dureri de cap titlul ştiințific de doctor. Nu este vorba neapărat despre doctoratele pla­giate, care fac rating şi animă dispute politice, ci despre doctoratele scrise din parafrazări şi despre doctoratele care, ca subiecte, nu acoperă măcar nivelul unor lucrări de licență. Şcoala noastră de azi (ca instituție integratoare), şcoala asta mult hulită iată că face şi ceva „bun”: permite atingerea unor niveluri de certificare şi de încadrare profesională greu accesibile în alte domenii profesi­o­nale. Drept cauză a falselor doctorate este numită mai ales dorința de a parveni („de a avea un titlu-n piept”). O fi, dar nu e dominant. Irezistibilă e tentația în fața unei ocazii ivite, uneori oferite („hai la mine…, găsim un subiect…”) şi mai ales arătate drept ceva de care-i păcat să nu profiți, ceva formal în fond („ai de dat nişte examene pe parcurs”), profitabil după aceea („să fie acolo”). Or, o şcoală nu OK, ci una care ține la ea însăşi ar fi normal să acorde titluri înalte numai unor oameni încadrați la niveluri înalte: doctoratul să fie prevăzut numai la vârful ierarhiei universitare şi de cercetare (conferențiar şi profesor), la nivel preuniversitar fiind operante şi onorante gradele didactice.
Florin ANTONESCU