Grădiniţele nu fac rating decât în cazuri de accidente, dar şi atunci trecător. Drept urmare, au rămas ca şi neobservate rezultatele unui control al Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor (ANPC) în grădiniţe ca atare şi în ceva „unităţi” aparent similare, însă alunecoase la definire. Din mai multe informaţii dintr-un raport profesionist ieşite, inevitabil, pe sărite în spaţiul public (or fi fost arătate integral autorităţilor din domeniul Educaţiei?) reiese că din 355 de grădiniţe, câte au putut fi verificate în câteva zile (11-15 aprilie), 160 (cam 45%) nu respectă „prevederile actelor normative în ceea ce priveşte modul de asigurare a calităţii serviciilor prestate”. În linii mari, probleme s-au găsit în legătură cu tema din nefericire banalizată a avizului de la pompieri, cu alimentele şi cu autorizaţia de funcţionare. S-au dat sancţiuni comunicate în obişnuitul stil cifric-integrator al măsurilor de acest fel, care nu spune mai nimic în folosul publicului receptor, acesta rămânând în cazul de faţă lipsit de informaţia esenţială, şi anume care sunt (pseudo)grădiniţele cu deficienţe şi până la urmă ce este rău acolo. Se spune doar că au fost găsite alimente care „puteau fi periculoase pentru consumatori”, exprimare eufemistică, potrivită eventual în manualul de educaţie pentru sănătate, fiindcă, la urma urmei, orice aliment poate deveni periculos dacă e folosit necorespunzător – să zicem, în exces, de către cineva care are contraindicaţii etc. Se mai anunţă că alte alimente „au fost oprite temporar de la utilizare, până la remedierea deficienţelor”, putându-se înţelege de aici că alimentele în cauză sunt rele pentru copii, dar nu de tot, ci numai până sunt „aranjate” niţel, încât până la urmă să poată fi puse în cratiţă şi apoi pe masă. Formulările ţin de inevitabila limbă de lemn a domeniului, discutabilă fiind nu exprimarea, ci lipsa „traducerii” pe înţelesul şi spre utilitatea părinţilor şi a cadrelor didactice. Se adaugă timorarea autorităţii în faţa cuiva găsit în culpă, perceput el ca posibilă victimă, dacă este vizat de o expresie niţel mai directă la adresa lui. Este foarte bine că inspectoratele şcolare pun la dispoziţia oricui are nevoie liste ale grădiniţelor care funcţionează legal. În acelaşi timp, este normal ca instituţiile cu atribuţii decizionale în ierarhia sistemului educaţional să nu aibă vreun drept asupra întreprinderilor care se dau drept grădiniţe sau altcumva; cu alte cuvinte, nu au cum să le controleze, să le sancţioneze. Aceste instituţii însă, tocmai pentru că sunt educaţionale, pot să le facă educaţie oamenilor din jur arătându-le ce este rău, prin ce anume, de ce etc. în acele organizaţii care se recomandă a fi grădiniţe sau alte forme de educaţie. Periodic, branduri recunoscute pe piaţa globală iau atitudine faţă de răspândirea şi promovarea unor produse care le imită forma, culoarea, le copiază numele, sigla, schimbându-le numai puţin, încât omul grăbit, ignorant să nu sesizeze falsul. În mod similar, unităţile şi instituţiile din domeniul Educaţiei ar trebui să fie primele care să arate clar organizaţii, amenajări, platforme care pretind că oferă servicii educaţionale („alternative”, cum scrie pe firmă, similar cu „Adibas” imprimat pe diverse tricouri şi obiecte de încălţăminte). Aceasta este de aşteptat să fie reacţia inclusiv faţă de „grădiniţele”, de „şcolile de după şcoală” (unele la propriu, ca aşezare), de „cluburile”, „casele” şi „căsuţele” care eludează reglementările privitoare la domeniul Educaţie, prin subterfugiul unui obiect de activitate care în litera legii se consideră că nu ţine de şcoală. Este de reamintit că dintr-o astfel de „grădiniţă” a izbucnit cazul acelei persoane care agresa copii, reţinută ulterior şi anchetată.
O exprimare fermă, din poziţie şi cu argumente profesionale, din partea şcolii faţă de şcoala falsă în conţinut, este cu atât mai necesară în contextul actual, cu cât este sesizabilă o adevărată ofensivă a „înlocuitorilor”. O explicaţie a acestei ofensive s-ar putea să se regăsească în oprirea rezervorului de fonduri care a fost găsit de unii în exerciţiul bugetar european 2007-2013. La acea vreme, tot felul de proiecte aveau ca nelipsită o componentă de formare, care consta în cursuri, calificări, certificări, reconversie, consiliere şcolară şi profesională, conştientizare mai ales asupra şcolarizării. Multe, multe organizaţii beneficiau de fonduri europene practicând un fel de „şcoală”. Era una dintre formele cele mai la-ndemână de îndeplinire a unor cerinţe care condiţionau finanţarea. În 2014-2020, aşa ceva nu se mai finanţează. „Şcoala” nu mai vine de la sine, uşor de transpus într-un proiect, doar prin înşirarea componenţilor unui grup-ţintă şi prin urmarea unei birocraţii care, odată deprinse, nu ridică probleme la decontare. Se prea poate să fie unul dintre motivele pentru care acum s-a pornit o adevărată campanie de substituire a şcolii (în sens cuprinzător) cu diferite „servicii” şi a profesorilor cu mulţi şi inimoşi „ofertanţi”. Exact spus, nu este vorba despre o ofensivă de cucerire a şcolii, ci de acaparare a beneficiarilor ei, cărora li se repetă întruna „neajunsurile” şcolii care totuşi rămâne cea valabilă: cică omoară creativitatea şi cultivă memorarea.
Faţă de serviciile care se dau drept educaţionale, putinţa (sau voinţa?) de reacţie a autorităţilor este la limita pasivităţii: amenzi, somaţii de remediere şi atât. Funcţionarea acelor servicii merge înainte, eventual cu îndemnul pentru părinţi să nu se ia după ce spun „ăştia”.
Florin ANTONESCU