Generaţii pierdute?

M-am întâlnit recent pe stradă cu o fostă elevă. Era însoţită de fetiţa ei în vârstă de 11 ani, care urma să treacă în curând prin furcile caudine ale testării la clasa a IV-a, eveniment care dă frisoane mamelor simţitoare şi elevilor sensibili. Tânăra şi frumoasa mămică a ţinut să mă prevină că în noaptea următoare va pleca spre Anglia cu avionul. Are o slujbă acolo, la un patron care deţine un lanţ de cafenele. Prepară şi serveşte într-un local licoarea aromată şi este mulţumită de condiţia ei actuală. Ba chiar îi învaţă pe englezi expresii româneşti de genul „Vreau o cafea slabă!” Cât de puţin îi trebuie unui om ca să fie fericit! Şi fetiţa? Bineînţeles că rămâne în ţară, în grija foştilor socri. Aşadar, mama a fost căsătorită şi a divorţat. „Ne-am despărţit, dar am rămas prieteni”, m-a asigurat ea, ca şi cum acesta ar fi fost lucrul cel mai firesc din lume.
O felie de viaţă din anul de graţie 2014… Eroina întâmplării a terminat liceul cu 15-16 ani în urmă, a făcut o facultate, are un copil şi munceşte în Anglia. Câţi ca ea?…
~n istoria literaturii române există o generaţie ivită în jurul anului 1920 (Ştefan Augustin Doinaş, Geo Dumitrescu, Ion Negoiţescu, Radu Stanca, Cornel Regman ş.a.), definită memorabil drept generaţia pierdută şi regăsită. Autorii în cauză au debutat în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, după care – prin „vicleniile istoriei” – au fost nevoiţi să tacă 20 de ani. Cei care au izbutit să revină au intrat într-o cursă nebună „în căutarea timpului pierdut”. Unii au izbutit, alţii au fost mai puţin norocoşi. ~n momentul de faţă, în România multe generaţii tinere se pierd şi nu există şansa să se regăsească. Vorbim de absolvenţii liceelor şi facultăţilor din ultimii 24 de ani, de olimpicii români, de elitele juvenile, de acei oameni dinamici, aflaţi la vârsta plenară a creativităţii, care ar fi putut face multe pentru ţara lor, în învăţământ, în cercetare, în cultură, în matematici, în informatică, în medicină etc. Din păcate, ei nu mai pot conta acum şi aici, fiindcă s-au risipit mânaţi de destin prin America, Australia, Spania, Italia, Franţa, Germania şi în alte locuri primitoare şi mai generoase pecuniar. Vedem cu ochiul liber cum pleacă medicii, ademeniţi cu salarii de 10 ori mai mari decât în ţară. Iar studenţii medicinişti ştiu asta foarte bine şi nu aşteaptă decât ocazia fericită pentru a-şi începe o carieră prosperă pe alte meridiane. Aici, la paralela 45, e destul de multă tristeţe din cauza sărăciei, instabilităţii economico-sociale, a eternelor gâlcevi politice, a corupţiei mici, medii şi mari, a lipsei cronice a reperelor morale. Toată lumea contestă pe toată lumea, nemulţumirile sunt adânci şi par iremediabile, ideea de patrie se subţiază văzând cu ochii şi poporul se metamorfozează într-o populaţie eclectică şi fără coeziune. Generaţiile de elevi se succed cu repeziciune, în rotirea anotimpurilor, intră în facultăţi ori pleacă de la început în alte ţări, obţin burse de studii ori lucrează cu ziua pe unde apucă, în agricultură, în construcţii, în hoteluri ori în… cafenele, tind spre mai mult, dar se mulţumesc mereu cu puţin, improvizează în numele zilei de mâine, îşi amanetează viitorul în speranţa „lozului câştigător”. Să întrebăm elevii claselor terminale ori studenţii din anii finali care este orizontul lor de aşteptare. Vom primi răspunsuri preponderent din zona previzibilului: „Să studiez la o universitate străină”; „Să obţin o bursă de studii în Anglia/ Germania/Franţa/Belgia”; „Să muncesc afară şi să-mi fac un rost”; „Să am banii mei şi apoi să mă întorc acasă”; „Să lucrez la Microsoft”; „Să călăto­resc şi să cunosc lumea”; „Să deschid o afacere într-o ţară civilizată”. Opţiunile interne sunt cvasiinexistente, iar când există cu adevărat, se leagă de o rudă potentă, de un politician influent, de o con­junctură favorabilă. Conceptul prin propriile forţe nu intră în vederile tinerilor români, edificaţi cu privire la norocul volatil şi şansa concretă. Reuşita depinde prea mult de ruleta destinului şi de imponderabilele mereu incontrolabile. Ei ştiu foarte bine că norocul are capricii, şi nu obiceiuri.
O gazetă atentă la pulsul zilei punea în dezbatere o temă dintre cele mai presante, concentrând-o într-o întrebare cu subtext sceptic: Ce facem cu învăţământul? Au dat răspunsuri câţiva senatori şi deputaţi, adică oameni cu anvergură politică incontestabilă, cuprinşi prin voinţa alegătorilor în cele două „Camere legiuitoare”. Fără excepţie, respondenţii deplâng starea învăţământului românesc actual, dar nu uită nici volutele politicianiste: „Acum, educaţia bună e pentru export, căci nu mai garantează în ţară mobilitatea socială verticală”; „Şcoala românească trăieşte o dramă”; „Profesorii, învăţătorii, personalul auxiliar din învăţământ sunt prost plătiţi, demotivaţi, aglomeraţi cu fel de fel de sarcini care nu sunt prevăzute în fişa postului şi care nu sunt remunerate”, „…învăţământul trebuie să fie o prioritate”; „…se impune o stabilitate legislativă”, „Şcoala românească a fost victima politizării şi a luptelor politice dâmboviţene, deşi mereu a fost favorita promisiunilor electorale”. Aşadar, scepticism, îngrijorare, nemulţumire. Politicienii noştri plasează totul sub imperativul „trebuie să” când vine vorba de soluţii, deşi a trecut aproape un sfert de veac inerţial. „Soluţia? Încă o revoluţie! Socială şi morală” – declară ritos şi vag o doamnă senator, care în reuniuni ştiinţifice simandicoase se recomandă drept „epistemolog”. ~n buna logică mioritică, un alt respondent demonstrează că a găsit piatra filosofală: „Învăţă­mântul trebuie să dea soluţiile împotriva crizei”. Altcineva, la fel de hotărât, admite că e momentul unei „analize serioase, reale, care să identifice atât problemele (sic!), dar mai ales soluţiile care se impun”. Bineînţeles, cheia de boltă a dezbaterii a reprezentat-o ideea scăpărătoare a unui parla­mentar: „Chiar voi face o interpelare în acest sens şi voi cere specialiştilor din Ministerul Educaţiei…”
Vorbe, simularea implicării, fandări critice, angajamente şi demagogie, multă demagogie… Inutil să mai spunem, în aceste condiţii, că generaţiile pierdute sunt irecuperabile.
Teodor PRACSIU