Științele educației au o vocație eminamente aplicată. Chiar dacă între domeniile de studiu științific sunt înrudite mai degrabă cu psihologia, filosofia sau sociologia, prin vocația lor sunt similare mai degrabă cu ingineria. Ne spun cum să facem lucrurile să funcționeze – ne descriu sau ar trebui să ne descrie „mașinării“, moduri de acțiune proiectate pentru a rezolva o problemă.

Sunt predictive așadar, mai degrabă decât descriptive sau explicative. Fundamentul explicativ al științelor educației vine din alte zone – în principal psihologie – și acesta e și motivul pentru care științele educației nu sunt fundamental preocupate cu a explica de ce un copil are progres educațional, ci mai degrabă cu a ne spune cum să facem să aibă progres educațional.

Aceasta e realitatea academică pe care o observ în felul în care sunt predate științele educației la nivel de licență, master sau doctorat, în România și prin alte părți, dar e în același timp un stereotip ubicuu în gândirea naivă despre educație – sublimat în întrebarea care mi se pune cel mai des: „ce să facem ca să…“ (evident, „fie mai bine“).

Am două tipuri de reacții la această întrebare.

Pe de o parte, iritare – nejustificată, pentru că întrebarea e de bună seamă legitimă – care provine din faptul că cel puțin o parte din lucrurile care merită făcute cu o șansă mare de a provoca schimbare pozitivă sunt de notorietate pentru orice om cât de cât cunoscător în de-ale educației – și în plus s-au mai spus.

Când spun „sunt de notorietate“, mă refer la recenziile sistematice, meta-analizele și recenziile globale (umbrella ­review) din domeniul educației, care extrag toate concluzii consonante. Avem de exemplu studiile lui John Hattie, adunate astăzi sub umbrela „învățării vizibile“ (visible learning), care arată cu foarte mare claritate care e consensul științific privind ce funcționează și ce nu în educație și cât de bine funcționează fiecare posibilă intervenție. Cu alte cuvinte: care este impactul (să zicem, în avans educațional relativ față de cei care nu primesc intervenția respectivă, sau în avans absolut, de echivalent în luni suplimentare de școală) al scăderii numărului de elevi în clasă, al evaluării performanțelor profesorilor de către elevi și părinți, sau al testării standardizate – pentru a da doar câteva exemple. Studiile lui John Hattie și altele similare ierarhizează zeci și sute de intervenții posibile din acest punct de vedere al impactului. Deci știm ce funcționează și ce nu. Sigur, atunci când implementăm o intervenție avem și considerente legate de utilitate: cât ne costă implementarea? cât de scalabilă este? cât de sustenabilă? Acestea sunt considerente importante pentru implementare: până la urmă Zeitgeistul sub spectrul căruia trăim este cel al ROI (Return on Investment). Este posibil ca o intervenție foarte eficientă să fie foarte scumpă, iar una doar cu puțin mai puțin eficientă să fie mult mai ieftină… astfel de informații există însă și ele – de ex., Educational Endowment Foundation e o sursă interesantă de studii care se uită și la utilitatea intervențiilor educaționale. Deci: aceste informații există azi, sunt la îndemâna oricui cu un picuț de timp și de aplecare – și sunt bazate pe studii robuste, de multe ori inclusiv internaționale și interculturale.

Când spun „s-au mai spus“, mă refer la faptul că majoritatea schimbărilor pe care România le poate implementa în sistemul de învățământ național în mod rapid și cu cheltuieli rezonabile, pentru un succes aproape garantat, s-au spus. Nu sunt multe și sunt destul de clare, le putem număra pe degetele ambelor mâini. Față de aceste schimbări există însă opoziție atât de puternică din partea unor stakeholderi importanți, încât sunt dificil sau imposibil de dus înainte. Nu este așadar o problemă atât de mare de a ști ce e de făcut, cât mai degrabă de a planifica schimbarea și de a grupa sufi­cient sprijin, politic și societal, în favoarea acestor schimbări. Până atunci, vocea specialiștilor este voce în deșert, iar schimbările continuă să ocolească acele câteva puncte nevralgice care ar produce avans masiv.

Al doilea tip de reacție ține mai degrabă de o prudență în a recomanda în mod decisiv ceva anume, orice ar fi acel ceva, prudență care e tipică pentru omul de știință. Oamenii veritabili de știință vor spune foarte rar „recomand acest lucru“ – ce vedem de regulă la conferințe științifice sau în articole științifice sunt mai degrabă narative de tipul: credem că…, dovezile arată că…, dar e nevoie de mai multă cercetare…, rezultatele nu sunt generalizabile…, ar trebui privite în context… etc.

de Dragoș Iliescu – profesor universitar

Articolul integral poate fi citit în revista Tribuna Învățământului nr. 20-21 / august-septembrie 2021