Foto: dreamstime

Deoarece vremurile o cer și „timpul nu mai are răbdare“, după cum spunea Marin Preda, ­deschidem o rubrică permanentă despre gândirea critică și educația ei. Rubrica va fi reali­zată de Daniela Dumitru, care are o experiență de aproape douăzeci de ani în acest domeniu. Prin prezentarea de materiale ce combină trei domenii, la intersecția cărora găsim gândirea critică (Filosofia, Psihologia și Educația) și care vor fi scrise de reprezentanți de marcă ai învățământului românesc și internațional, vom avea o privire cuprinzătoare a subiectului, cât și a subtilităților sale.

Rubrica este însoțită de un grupaj care prezintă povești sau experiențe, idei sau gânduri ale profesioniștilor din domeniu, pentru a avea o imagine vie a gândirii critice, a experienței zilnice și a entuziasmului pe care educatorii săi îl au.

Se scrie mult despre gândirea critică în ultima vreme. Și vremurile o cer. Pare chiar o modă să arăți că „formezi abilități de gândire critică“. Cei care știu câte ceva despre gândirea critică și despre cum se formează ea, pot ridica din sprâncene când văd poate, la un work­shop sau curs de 2 ore sintagma „formează gândirea critică“. În două ore cel mult poți să dai o definiție și să crești conștientizarea asupra nevoii de a gândi critic. Pentru formare însă, e nevoie de ani. În cele ce urmează voi prezenta câteva idei din care putem înțelege faptul că la intersecția a trei domenii găsim gândirea critică: Filosofie, Psihologie și Educație. Argumentarea este esența gândirii critice (filosofia), ea ajunge să fie o trăsătură de personalitate, astfel poate fi susținută motivațional (psihologia), este necesară urmărirea dezvoltării ei pe parcursul mai multor ani și integrată în diverse discipline și activități cu ghidaj din partea unui mentor (educația).

Istoric al definirii conceptului de gândire critică

Dacă ar fi să plasăm începutul gândirii critice, el ar trebui așezat în Grecia antică, în Dialogurile de tinerețe ale lui Platon, în care Socrate este personajul central. Discuțiile filosofului cu discipolii săi, dar și cu oamenii de rând (idee pe care, în filosofia contemporană, o mai întâlnim și la Toulmin, cum că toți posedăm gândirea critică într-o măsură mai mare sau mai mică, „moșind adevărul“ să iasă la suprafață, dialogând și prin acesta săpând adânc în mintea interlocutorului), reprezintă cu adevărat începutul gândirii critice. Maieutica lui Socrate este cea care deschide drumul spre reflexivitate și întemeiere.

Socrate stabilește „cap-compasul“ gândirii critice, adică investigarea refle­xivă a opiniilor și convingerilor comune, stereotipe și considerate de la sine înțe­lese. Lui Socrate îi urmează Platon, care îl „povestește“ pe Socrate. Aristotel vine și completează începuturile raționalității în forma sa critică. O dată cu Organon, Aristotel arată că cine dorește să aibă o înțelegere profundă a realității, dincolo de suprafață și de aparențele care pot fi înșelătoare, pentru cel care dorește să deslușească legăturile profunde și importante dintre lucrurile care-l înconjoară, acela trebuie să gândească bine, să înțeleagă bine, să caute răspunsurile și rezolvările obstacolelor și contraexemplelor care pot fi formulate de opozanți.

În Evul Mediu, Toma din Aquino, în lucrarea sa celebră Summa Theologica, dorește ca raționamentele sale să întrunească toate exigențele gândirii critice, să fie întotdeauna expuse sistematic, să răspundă întotdeauna criticilor ideilor expuse. Toma din Aquino nu doar că arată necesitatea conștientizării puterii rațiunii, dar arată și de ce este necesar ca ea să fie supusă examinării, mai precis, rezultatele ei să fie supuse unui examen din mai multe puncte de vedere. El mai arată însă că cel care gândește critic nu înseamnă că respinge opinii bine definite, ci doar pe acelea cărora le lipsește fundamentul rațional. Probabil că este lucrarea în care medievalitatea întâlnea pe Dumnezeu și rațiunea fără conflictele false ale bigoților și inchizitorilor.

În Anglia avem câțiva reprezentanți ai empirismului, la fel de celebri, care au avut în operele lor activă ideea de criticism și reflexivitate. Îl cităm astfel pe Francis Bacon, care este preocupat de modul în care mintea noastră adună in­­formațiile despre lume. El spune că este important să studiem lumea empiric, Bacon fiind astfel cel care pune bazele științei moderne. El mai adaugă și faptul că mintea noastră nu trebuie lăsată în voia tendințelor sale naturale, pentru că ea are tendința să se păcălească, să-și creeze „idoli“, după cum îi numește Bacon (prejudecăți, stereotipuri, comoditate, conformism, cum le-am numi noi). Menționăm aici doar doi dintre idoli, idols of the schools: mintea noastră judecă după reguli oarbe și în lipsa unei educații solide; idols of the theater: tendința noastră de a ne lăsa capturați de sistemele convenționale de gândire. Francis Bacon are în opera sa primele texte explicite de gândire critică, putând fi considerat clasicul din acest domeniu.

După cincizeci de ani, în Franța, René Descartes scrie ceea ce s-ar putea numi cea de-a doua carte de gândire critică, o lucrare mai puțin cunoscută, incompletă și publicată postum, Regulae ad directionem ingenii (Reguli pentru direcționarea minții). În această lucrare, Descartes in­tenționa să descrie 36 de reguli, dar doar 21 au fost scrise de autor până la moartea sa. Primele 12 reguli se referă la metodologia științifică în general. Descartes de­­monstrează prin enunțarea regulilor minții că aceasta trebuie disciplinată sistematic atunci când raționează despre orice. Iată ce spun câteva dintre reguli:

⇐ Regula 1: scopul studiilor noastre trebuie să fie direcționarea minții noastre așa încât să-și poată forma gânduri adevărate și solide despre orice lucru i-ar apărea.

⇐ Regula 4: este nevoie de o metodă pentru a investiga adevărul despre lu­­cruri (Traducerea autoarei din engleză; versiunea originală E. Anscombe și P. Thomas Geach, 1954, pp. 153-180).

Observăm în enunțul acestor reguli multe dintre temele lui Descartes din Discurs asupra metodei sau Meditații metafizice, dar trebuie să vedem nevoia de claritate, de ordine și nevoia de a nu gândi stereotip, nevoia de a judeca au­tentic și personal despre tot ceea ce ne înconjoară pentru a afla adevărul, nevoi pe care Descartes le-a urmărit și le-a im­­pus ca standarde pentru fiecare om, dar și pentru studiul științific.

O critică a gândirii politice a timpului său, Renașterea, a fost construită de Machiavelli în clasica operă Principele. Sublinierea contradicțiilor dintre ceea ce vor să facă politicienii și ceea ce spun că fac sau vor face a fost probabil prima critică a politicii statale și naționale. Machiavelli refuză să accepte că politica este ceea ce pretindea ea că este în epocă: lumină, pace, prosperitate etc.

Thomas Hobbes și John Locke, în secolele al XVI-lea, respectiv al XVII-lea, au avut aceeași atitudine critică precum Machiavelli, neacceptând ceea ce era considerat „normal“ în epocă și nici ceea ce tradițional era acceptat ca fiind adevărat. Hobbes a adoptat o viziune naturalistă asupra lumii, unde totul trebuia explicat prin prisma dovezilor și a rațiunii. Locke a susținut aplicarea gândirii critice la nivelul simțului comun al vieții și gândirii de zi cu zi, fiind cel care a pus bazele gândirii critice aplicate drepturilor fundamentale ale omului, implicate în stabilirea responsabilităților guvernelor etc. John Locke este astfel cel care aduce în discuție și subliniază necesitatea gândirii critice într-o democrație în primul rând, și în viața socială, în al doilea rând.

Secolul al XVIII-lea ne mai aduce o critică, cea asupra economiei. Viziunea asupra acestui domeniu este lucid analizată de Adam Smith în lucrarea sa foarte potrivit numită An Inquiry into the Nature and Causes of the Wealth of Nations (O investigare a naturii și cauzelor bunăstării popoarelor), pentru că orice demers critic este o investigare.

Immanuel Kant scrie Critica rațiunii pure, unde gândirea critică se întoarce asupra sa însăși, asupra puterii și li­­mitelor sale, fiind una dintre cele mai semnificative lucrări din filosofie.

Găsim la Charles Darwin o critică a teoriei biologiei de până la el în Descent of Man (Originea omului), spre exemplu, dar și-n alte lucrări ale sale mult mai cunoscute. O critică aplicată la conceptul de inconștient propusă de Sigmund Freud găsim în lucrările sale. În secolul al XX-lea, o aplicație a gândirii critice în so­­ciologie și în antropologie apare în lucrarea Folkways a lui William Graham Sumner. Aducem în discuție această lucrare deoarece autorul demonstrează pentru prima dată tendința minții umane de a gândi sociocentric și tendința școlilor de a servi (necritic) îndoctrinarea cu funcție socială.

Putem continua lista aplicațiilor gândirii critice din secolul al XX-lea, pentru că acesta a fost cel mai prolific în fundamentarea acestui concept prin operele pe care le-a inspirat. John Dewey ne-a arătat latura instrumentală a gândirii critice în legătură cu scopurile, obiectivele și țintele pe care ne propunem să le atingem. El este și primul autor care a numit-o „gândire critică“, deși numai o dată, termenul preferat fiind „gândire reflexivă“. Ludwig Wittgenstein ne-a arătat necesitatea de a lua în considerare importanța conceptelor pentru gândirea umană, dar și necesitatea evaluării limitelor și puterii lor pentru puterea și limitele gândirii. Jean Piaget ne-a precizat importanța tendințelor egocentrice și sociocentrice ale gândirii noastre și a atras atenția asupra necesității dezvoltării gândirii reflexive care este capabilă să judece din perspectiva mai multor puncte de vedere până când se va ridica la un nivel numit „realizarea conștientă“ a gândirii (Clitan, 2008).

Revirimentul gândirii critice

Iată cum, de-a lungul secolelor, mulți s-au apropiat de ceea ce am putea numi acum „teoria gândirii critice“, sau „ce este gândirea critică?“, iar alți autori au aplicat critica la domeniile pe care le reprezentau.

Și astăzi lucrurile stau la fel, avem numeroase lucrări care se numesc fie Gândire critică, fie Argumentare, fie Logică informală, la care se adaugă, în cele mai multe cazuri, continuarea: O introducere. În aceste lucrări găsim de­­talii despre ce este gândirea critică în general, caracteristici, reguli, aplicații, utilizări. Putem să spunem că sunt teoria gândirii critice, așa cum găseam în lucrările lui Aristotel, Descartes, Bacon.

Sunt însă și lucrări care aplică gândirea critică în diverse domenii. Avem astfel cărți care au ca titlu Gândirea critică aplicată în psihologie, Gândirea critică aplicată în economie, Gândirea critică aplicată în asistența medicală (menționăm că în acest domeniu există o puternică dezvoltare a gândirii critice aplicată la un domeniu specific), Gândirea critică aplicată în trainingul profesorilor. Aceste cărți sau articole încearcă să aplice principiile gândirii critice la domenii specifice, să discute critic despre anumite teme din acele domenii, să îndemne la reflecție pe cititori, la rândul lor să considere și să redimensioneze conceptele cheie și teoriile din domeniul lor de activitate sau din domeniul pe care-l ­studiază.

Ceea ce se adaugă în timpul nostru concepțiilor antice, moderne, iluministe prezentate mai sus este o clarificare a conceptului și a utilității sale. Adică, gândirea critică a devenit critică cu ea însăși.

Este necesar să prezentăm în continuare, deși nu este „curat istoric“, unele dintre cele mai influente definiții ale gândirii critice din secolul XX, care trasează astăzi dimensiunile conceptului de gândire critică. Prezentarea concepțiilor lui J. Dewey, E. Glaser și R. Ennis nu doar că vor aduce o semi-închidere a secțiunii despre istoria evoluției conceptului, dar vor face și o trecere subtilă spre următorul capitol, definirea gândirii critice.

Alături de concepțiile antice care pornesc de la Socrate, de acum 2000 de ani, conceptul modern de gândire critică este trasat de John Dewey, filosof, psiholog și educator. Acesta, în cartea sa Cum gândim (How We Think, 1909) propune termenul de gândire reflexivă (reflective thinking). Sub această sintagmă se grupează „un număr de caracteristici prin care se distinge utilizarea superioară a facultății raționale a oamenilor de funcționarea ei minimală și rutinieră“ (Dewey, 1909, apud Stoianovici, 2005, p. 123).

Autorul folosește termenul de „gândire reflexivă“ pentru a descrie acest concept ca fiind considerarea activă, atentă și perseverentă a unei opinii sau a oricărei forme de cunoaștere în lumina dovezilor care le susțin și a concluziilor pe care do­­resc să le întemeieze (Dewey, 1909, apud Fisher, 2009, p. 2).

Dewey consideră gândirea critică ca fiind în esență un proces „activ“, adică gândim lucrurile pentru noi, punem în­­trebări pentru noi, să găsim informații relevante pentru noi, proces opus primirii/învățării pasive de la altcineva.

Prin definirea gândirii critice ca fiind atentă și perseverentă, Dewey subliniază faptul că acest tip de a opera cu informația este opus modului nereflexiv, prin care sărim la niște concluzii sau luăm decizii fără a ne gândi prea mult. Autorul îndeamnă la a ne „opri puțin“, să „perseverăm“ în a pune întrebări, în a reflecta asupra deciziilor pe care suntem nevoiți să le luăm.

Edward Glaser este un autor care urmează linia conceptuală deschisă de Dewey, dar concepțiile sale se concretizează în dezvoltarea instrumentului de testare foarte utilizat în Statele Unite (și nu numai), Watson-Glaser Critical Thinking Appraisal (Glaser, 1941, apud Fisher, 2009, p. 4).

Este interesant cum Glaser, împreună cu colegul său Watson, pornesc în definirea conceptului pe care-l utilizează în acest test cu sublinierea faptului că gândirea critică este o atitudine prin care ci­­neva este dispus să ia în considerare problemele întâlnite într-un mod reflexiv. Acestei caracteristici îi urmează cunoașterea metodelor de investigare și judecare logică, și anumite deprinderi de operare, de utilizare a acestor metode. Adică nu este suficient să deții anumite metode de raționare, să știi logică, ci să fii și dispus să le utilizezi în situațiile cotidiene.

La o distanță în timp de cei doi autori menționați mai sus, Robert Ennis propune în 1989 probabil cea mai utilizată definiție de astăzi, Ennis fiind unul dintre cei mai importanți reprezentanți care au contribuit decisiv la dezvoltarea acestui domeniu. Acesta este: gândirea critică este gândirea rațională, reflexivă care este concentrată pe a decide ce să credem sau ce să facem (Norris și Ennis, 1989).

Definiția este surprinzătoare prin simplitatea cu care pune problema gândirii critice. Accentuarea raționalității alături de latura acțională (ce să facem) este partea care surprinde aici. Adică luarea de decizii este o parte integrantă din gândirea critică, ceea ce este nou, interesant și ne duce spre un teren neexplorat până acum. Este acum foarte clar că gândirea critică este implicată în deciziile pe care le luăm zi de zi sau, mai bine zis, ar trebui să participe la deciziile cotidiene.

Oamenii au o paletă foarte largă de decizii de luat, începând cu: ce mașină ne luăm, la ce școală ne înscriem copilul etc., până la: cu cine votăm, ce credem despre rromi, ce decidem să facem pentru a opri încălzirea globală, dacă hotărâm că aceasta este o problemă importantă pentru noi sau ce probleme considerăm că sunt importante pentru a fi rezolvate. Definiția lui R. Ennis implică acest aspect acțional-practic al gândirii critice, lucru care aduce o nuanță nouă în „portretul“ acestei capacități psihice.

La fel de interesant este și faptul că această definiție nici nu trebuie comentată sau explicată foarte mult, deoarece termenii folosiți sunt familiari și ceea ce dorește Ennis să spună este foarte clar.

Dezvoltarea conceptului de gândire critică

În 1988 demarează Proiectul Delphi, finanțat de American Philosophical Association, adunând o echipă interdisciplinară de specialiști (filosofi, pedagogi, psihologi, sociologi, specialiști în gândire critică, specialiști în evaluare, un economist, un specialist în știința calculatoarelor, un zoolog, un fizician) și care a avut ca scop conceptualizarea „gândirii critice“. Titlul oficial al acestui proiect a fost Critical Thinking: A Statement of Expert Consensus for Purposes of Educational Assessment and Instruction (Gândirea critică: O declarație a consensului experților pentru a servi evaluării și instruirii educaționale).

Înainte de Proiectul Delphi, nu exista un consens în privința definiției gândirii critice, cel puțin între oamenii de știință americani, chiar dacă definițiile date de reprezentanți de seamă, cum ar fi Ennis, Lipman, Norris, Meyer, Swartz etc. erau destul de influente în peisajul științelor educației.

Participanții la Delphi Project, pe parcursul celor doi ani ai proiectului, au ajuns la o definiție care stipulează că ra­ționarea orientată de un sens și autoreglată (purposeful and self-regulatory) este gândirea critică.

Iată care este întreaga definiție Delphi: Gândirea critică este raționarea orientată de un sens și autoreglată, care are ca rezultat analiza, interpretarea, evaluarea, inferarea, dar și explicarea considerentelor conceptuale, metodologice, criteriologice, contextuale și doveditoare pe baza cărora raționamentul se întemeiază. Definiția continuă cu: gândirea critică este un instrument esențial al investigării (eng. inquiry, care are și sensul de cercetare, interogare sau întrebare). Și devine din ce în ce mai interesantă, deoarece desfășoară implicațiile în plan personal și social ale gândirii critice spunând că: Gândirea critică este o forță eliberatoare în educație și o resursă puternică în viața personală și civică a unei persoane.

Experții Delphi Project spun că a gândi critic nu este sinonim cu a gândi corect. O observație interesantă, asupra căreia merită să ne oprim pentru câteva comentarii. Logica formală are printre scopurile sale corectitudinea raționamentelor. Acest lucru este posibil deoarece formalizarea limbajului permite extragerea conținutului concret și a valorii sale afective și motivaționale, permițând concentrarea exclusivă pe relațiile care se stabilesc între termenii argumentului (silogisme, condiționali sau de altă natură). Putem să determinăm cu mult mai multă ușurință erorile, care se nu­mesc formale, și aproape că putem nu­măra cu o oarecare exactitate greșelile formale posibile.

Spuneam că a gândi critic nu înseamnă și a gândi corect. Gândirea critică se aplică unui conținut specific, informal, unui domeniu (fie și științific), iar cel care construiește un argument este în­cărcat de acest conținut, ceva îl motivează în a argumenta într-un fel sau în altul, are un anumit scop și se și raportează afectiv la conținuturile pe care le utilizează și la poziția adoptată. Desigur că avem posibilitatea să traducem în limbaj formal un argument formulat în limbajul uzual și am putea, astfel, să descoperim defectele. Dar nu aceasta este deosebirea fundamentală, ci că cineva se poate ra­­porta critic mai puțin pertinent la un su­biect, deoarece poate avea un interes și un motiv subiectiv pentru a căuta „acele“ dovezi care sprijină punctul de vedere al argumentatorului. Putem considera acest fapt ca o dovadă a faptului că gândirea critică este atât un complex de abilități cognitive de ordin înalt, cât și un complex de dispoziții afective și motivaționale intrinsec legate de clusterul cognitiv și rațional.

Experții din Delphi Project consideră următorul set de abilități cognitive ca fiind dimensiunile centrale ale gândirii critice: analiza, interpretarea, evaluarea, inferența, explicarea, autoreglarea.

Toate aceste dimensiuni cognitive reprezintă fundamentul și specificul gândirii critice, în viziunea acestor experți. În sine, aceste abilități sunt considerate abilități de gândire superioare (higher order thinking skills). Aceste abilități cuprind ceea ce găsim descrise în psihologia tradițională ca fiind componentele gândirii: raționare, categorizare, schematizare etc. Cu alte cuvinte, aceste șase abilități cognitive descrise de experții Delphi supraordonează dimensiuni ale gândirii și le folosește pentru a se raporta la contexte complexe, integrându-le în vederea susținerii unei argumentări.

Ideile prezentate mai sus reprezintă prima încercare de consens asupra definirii gândirii critice făcută de un grup de experți din cele trei mari domenii la intersecția cărora se găsește conceptul de gândire critică.

Am ales să prezentăm acest exemplu de consens, deoarece multitudinea definițiilor și teoriilor privind gândirea critică ar fi pus în umbră caracteristicile de­­finitorii, clare și distincte, reprezentative pentru acest domeniu. Interesant este faptul că în timpul participării la acest panel, mulți dintre experți scriau articole în care propuneau propriile lor versiuni cu privire la abilitățile cognitive și la subdiviziunile lor implicate în procesul gândirii critice. Însă testele statistice folosite în acest proiect arată că 95% dintre ex­­perți includ analiza, evaluarea și inferarea în grupul abilităților centrale ale gândirii critice și 87% dintre ei adaugă in­terpretarea, explicarea și autoreglarea ca făcând și ele parte din acest „miez“ al gândirii critice.

Richard Paul (1993) face o distincție interesantă între sensul tare și sensul slab al gândirii critice. El consideră ca fiind gândire critică în sens slab acea gândire sofistică folosită de o persoană pentru a-și apăra anumite interese și pentru a scoate în evidență punctele sla­be din raționamentul altora, al opozanților, și neaplicând aceleași tratamente (raționale) propriilor lor argumente. Cu alte cuvinte, gândirea critică în sens slab reprezintă un instrument îndreptat nu­­mai spre exterior, un instrument folosit pe post de armă.

Pe de altă parte, gândirea critică în sens tare îi reprezintă pe adevărații gânditori critici, aceia care se străduiesc să recunoască și să pună de-o parte tendințele lor egocentrice și etnocentrice, folosesc abilitățile cognitive și asupra pro­priilor argumente și caută adevărul sau al­ternativa morală cea mai potrivită. Este de înțeles această distincție făcută de Paul dacă luăm în considerare faptul că definiția avansată de el și citată în paginile anterioare așază în centrul gândirii cri­tice metacogniția și autoexaminarea în vederea perfecționării propriei gândiri.

Cea de-a doua dimensiune a gândirii critice este dispoziția de a gândi critic. Această dimensiune solicită cu precădere perspectiva psihologică asupra gândirii critice, deoarece pune accentul pe realități psihologice complexe, cum sunt atitudinile, motivațiile, afectivitatea și pe latura valorică, personal-caracterială.

Iată de ce gândirea critică nu este doar cogniție, nu este doar argumentare, ci este o realitate psihologică complexă, care poate fi descrisă în termenii unei dimensiuni de personalitate. Cu alte cuvinte, avem un set de abilități cognitive pe care le activăm în funcție de interesele, atitudinile, motivația, sentimentele noastre față de o anumită realitate exterioară sau interioară. Dispunem de o sursă energetică prin care activăm abilitățile cognitive pe care le avem la un moment dat.

Problema apare atunci când trebuie să vorbim despre educarea, îmbunătățirea sau perfecționarea abilităților de a gândi critic. Este evident din practica educațională de până acum că accentul a căzut întotdeauna pe îmbunătățirea abilităților noastre cognitive, pe îmbunătățirea gândirii noastre și a abilităților sale. Dimensiunea personală a rămas undeva în fundal, nefiind abordată explicit niciodată într-un studiu sau într-o cercetare. De fapt, cu toate că această dimensiune apărea cu destul de mare frecvență în definițiile gândirii critice de-a lungul istoriei sale încă din Antichitate, ea nu a fost stipulată explicit într-o definiție mai devreme de 1989, când a avut loc Proiectul Delphi.

Separarea celor două dimensiuni este necesară pentru clarificarea acestui concept. Dificultatea de a găsi consensul în această problemă se datorează și faptului că problematica procesărilor cognitive este împletită cu cea personală, dispozițională, făcând astfel din acest concept o adevărată provocare în ceea ce privește individualizarea și clarificarea sa. Avem astfel de-a face cu un domeniu integrat și cu un domeniu de discurs interdisciplinar, care nu mai poate fi considerat astăzi doar un amalgam de alte domenii.

Gândirea critică a devenit un domeniu, sau cel puțin așa considerăm noi, de sine stătător. Este, însă, evident faptul că experții în gândire critică vin din cele trei domenii pe care le-am enunțat mai sus: Filosofia, Psihologia și Științele educației. Se pune astfel întrebarea cât de specific este acest domeniu și cât de individual este el, și câtă identitate poate avea el astăzi. La această întrebare nici nu este nevoie să răspundem, deoarece fiind un domeniu atât de nou apărut este normal ca el să aibă timp să-și câștige identitatea. Mai mult decât atât, nu trebuie să confundăm faptul că nu există un departament academic care să se numească de „gândire critică“ cu lipsa de individualitate disciplinară. Știm foarte bine că în programele academice, cursuri de gândire critică sunt propuse studenților, iar aceste cursuri sunt predate de specialiști în gândire critică ce provin din cele trei domenii mari enunțate mai sus. Dar nu vom discuta aici eficiența acestor ­cursuri, revenind la această problemă atunci când vom aborda subiectul transferabilitații abilității de a gândi critic de la un domeniu la altul.

Dimensiunea dispoziției de a gândi critic a fost sugerată atunci când am prezentat abilitățile cognitive și sub-abilitățile care le compuneau. Astfel, atunci când am vorbit de autoexaminare și autocorecție vorbeam, de fapt, despre componente dispoziționale ale gândirii critice. Experții din Proiectul Delphi sunt de acord cu faptul că definirea acestei dispoziții de a gândi critic folosește un limbaj ușor metaforic, dar sunt de acord că există un așa-numit spirit critic.

Includerea dispozițiilor afective printre caracteristicile unui bun gânditor critic a divizat încă de la început pe participanții din Proiectul Delphi. Problema se punea dacă aceste trăsături sunt parte a gândirii critice în același mod în care abilitățile cognitive sunt parte a gândirii critice. Numai aproximativ două treimi dintre experții Delphi (61%) admit că există anumite dispoziții afective și aproximativ o treime consideră că termenul de gândire critică se referă doar la abilități și dispoziții cognitive, nu și la dispoziții afective.

După ce s-a realizat consensul prin metoda Delphi, iată cum descriu experții dispozițiile sau caracteristicile unui bun gânditor critic: se angajează și încurajează și pe alții să se angajeze în judecarea critică, este capabil să facă astfel de raționamente într-o largă arie de con­texte și cu o varietate de scopuri („The Delphi Report“, Executive Summary, 1990, p. 12).

În final, 61% dintre experții Delphi privesc dispozițiile enumerate mai sus ca făcând parte integrantă din conceptul de gândire critică. Însă consensul, adică 83% dintre experți, au fost de acord că un bun gânditor critic poate fi caracterizat prin acele dispoziții descrise mai sus, dar nu ca fiind definitorii pentru in­dividualizarea conceptului.

Gândirea critică presupune un spirit deschis, dispus să cântărească cât mai nepărtinitor temeiurile opiniilor luate în discuție. J. Dewey spunea că spiritul deschis are drept componente dorința activă de a asculta toate părțile în dispută, de a lua în seamă faptele indiferent din partea cui vin, de a acorda maximum de atenție posibilităților alternative, de a recunoaște posibilitatea erorii chiar și când este vor­ba despre credințe la care ținem mult.

Prof. univ. dr. Daniela Dumitru – Director al Departamentului pentru Pregătirea Personalului Didactic, Academia de Studii Economice, București

Articol publicat în nr. 61-62 al revistei Tribuna Învățământului

DANIELA DUMITRU este licențiată atât în Filosofie, cât și în Psihologie, și are un doctorat în Științe ale educației de la Universitatea din București, cu o disertație despre gândirea critică și dezvoltarea abilităților de argumentare susținute de programele educaționale integrate. În prezent, este profesor la Academia de Studii Economice din București și director al Departamentului pentru Pregătirea Personalului Didactic (DPPD). În cei peste 20 de ani de activitate în învățământul superior, a publicat un manual de gândire critică pentru examenul de admitere la magistratură (co-autor) și peste 40 de articole științifice și capitole de carte referitoare la abilitățile de gândire critică și transferabilitatea acestora. Interesele de cercetare ale Danielei sunt gândirea critică (subiectul principal), comunitățile de cercetare/de practică (tema de cercetare post-doctorală), psihologia cognitivă și educația pentru dezvoltare durabilă.

În prezent, Daniela este implicată ­într-un proiect internațional privind dezvoltarea gândirii critice cu ajutorul educației non-formale (MIND – Critical theory in adult education practice: empowerment for critical actions, 2023-1-LT01-KA220-ADU-000153426)

Mai multe informații pot fi găsite și la:

• Google Scholar: https://scholar.google.com/citations?user=iUUDDlsAAAAJ&hl=ro
• Web of  Science Researcher ID: G-7823-2017
• ORCID: https://orcid.org/0000-0003-1440-0403
• Scopus Author ID: 55149864300