Formulele imperativului categoric. Morala deplină și absolută.

147

Formulele imperativului categoric. Morala deplină și absolută.

Un bun și străvechi prieten, atent tot timpul la orice se dovedește a fi, într-un fel sau altul, semnificativ în viața noastră cea de toate zilele, cum îi place lui, de altfel, să spună, mi-a pus o întrebare directă: crezi că în lumea în care trăim, distanța dintre rațiunea teoretică și cea practică se adâncește mult mai mult decât în vremea în care gândea Kant? Și încă, imperiul cunoașterii științifice prelungit prin tehnică nu tinde să submineze chiar libertatea, deci moralitatea noastră ca ființe umane? I-am zis imediat că amândoi cunoaștem deja multe răspunsuri aprofundate la această întrebare. Și, am continuat, crezând că discuția s-a încheiat, că, oricum, n-am face decât să repetăm soluțiile întrezărite de mințile ilustre ale filozofiei morale dintotdeauna.

Am mai spus, ironic-superficial, că țin foarte mult la străvechimea amiciției noastre, dar prevalează, în cazul dat, valabilitatea ideilor străvechi bine și temeinic argumentate. Înțeleptul meu interlocutor de peste mări și țări a replicat: nu se pune în niciun chip problema să rezolvăm noi acum și în câteva propoziții tema relației dintre ce și cât putem ști și cum trebuie să acționăm!

Putem, însă, să vedem dacă interesul pentru moralitate în chiar zilele vieții noastre mai păstrează vreo legătură cu vechea distincție kantiană dintre rațiunea teoretică și rațiunea practică. Și tot el mi-a sugerat o posibilă cale de a discuta cu folos: să nu uităm că, atunci când a apărut teoria sa etică, gânditorul german n-a pretins deloc că ar adăuga un nou principiu al moralității; el avea conștiința foarte clară că reflecția filozofică este cea care ajunge să definească acest principiu, iar intelectul nostru comun, deși nu gândește, neapărat, principiul datoriei în forma sa abstractă, poate, cu toate acestea, să-l înțeleagă și să-l intuiască, avându-l „efectiv în fața ochilor, în orice moment“ și să-l folosească asemeni unui etalon, unui reper, în propria sa judecată.

Prin urmare, a continuat prietenul, nu ți se pare important că cea mai abstractă și mai înaltă teoretizare din etică este solidară cu un optimism în triplu registru? Cel epistemologic: a cunoaște presupune a trebui; optimism etic: a putea înseamnă a vrea să fi liber, deci moral; și, desigur, optimism antropologic: nu este ușor niciodată să fii o ființă morală, dar omul nu este doar supus cauzalității naturii ci, totodată, este capabil, prin gândire, să-și dea singur lege ca ființă autonomă (există o „cauzalitate liberă“). Și apoi, și-a continuat gândul amicul veșnic iscoditor: știu că tu împărtășești de multă vreme ideea, devenită convingere, că nucleul eticii viitorului va fi, întotdeauna și mereu, proiectul, veșnic neterminat, dar mereu de isprăvit, al kantianismului.

Tocmai de aceea, te întreb, găsești, în cărțile recent apărute în spațiul românesc, probe relevante pentru aceste forme de optimism? Sunt tinerii filozofi autohtoni încrezători în virtuțile intrinseci ale eticii deontologice kantiene? Există un interes evident pentru a pătrunde în intimitatea acestei construcții teoretice impresionante? Mai precis: a apărut, cumva, vreo carte sau vreun studiu în care să fie aduse note interpretative nebănuite în atât de bogata, totuși, exegeză kantiană? Mi-a devenit dintr-o dată limpede că trebuie să răspund precis și amănunțit. I-am cerut însă îngăduința să ne limităm doar la perioada recentă, deși interesul pentru Kant a fost constant și în creștere printre învățăcei odată cu înflorirea învățământului universitar, la mijlocul secolului al XIX-lea.

Oricum, între, de pildă, 1929 – când apărea prima traducere a Întemeierii Metafizicii Moravurilor, datorată lui Traian Brăiloiu, și 2019, deci timp de 90 de ani, numărul studiilor exegetice dedicate filozofului de la Königsberg a crescut enorm. Cum era și firesc. Acum se pot întrezări mult mai bine punctele și contrapunctele din interesul pentru Kant, fie că este vorba de epistemologie, de etică, estetică, sociologie, religie, fie de politică, la autori precum P.P. Negulescu, Ioan Petrovici, Constantin Noica, Nicolae Bagdasar, Mihail Ralea, Rădulescu Motru, Dimitrie Gusti, Tudor Vianu, Mircea Florian, D.D.Roșca, Niculae Bellu, Ion Ianoși, Mircea Flonta, Ștefan Georgescu, Ilie Pârvu, Clara Dan, Stelian Popescu, Vasile Tonoiu, Alexandru Boboc, Andrei Marga, Valentin Mureșan, Adrian Paul Iliescu, Radu Solcan, Vasile Dem. Zamfirescu, Rodica Croitoru, Tudor Cătineanu, pentru a semnala doar personalitățile cel mai frecvent amintite și consultate pentru ceea ce numim, în mod curent, „studii kantiene“ în orizont românesc. Ceea ce este sigur este, însă, faptul că preocuparea pentru destinul operei kantiene și pentru relevanța ideilor sale în strictă contemporaneitate este o constantă printre tinerii gânditori români din spațiul universității bucureștene și nu numai.

Formulele imperativului categoric. Morala deplină și absolută.

Dar acum ne vom opri la o carte și la un autor – Emilian Mihailov, Arhitectonica moralității, Editura Paralela 45, 2017, la origine teză de doctorat, coordonator fiind Valentin Mureșan, iar în comisia pentru susținere publică, Mircea Flonta și Adrian Miroiu. Ce ne propune tânărul universitar în forma tipărită a studiului său academic? Ceva deloc facil. Căci, ce poate fi mai provocator decât să încerci să spui, vorba lui Constantin Noica, ceva nou despre gândirea etică a lui Kant? Ca un autentic cercetător matur, Emilian Mihailov, după ce consultă o substanțială bibliografie, în principal, dedicată Întemeierii Metafizicii Moravurilor și Criticii Rațiunii Practice, se întreabă: ce legătură este între imperativul categoric și întreaga arhitectonică a rațiunii practice? Un prim răspuns sună astfel: sunt cel puțin două sau trei „formule“ prin care este definit imperativul categoric, chiar în celebra sa Întemeiere a Metafizicii Moravurilor, din 1785.

Pe urmele, evident, ale unor interogații similare, Emilian Mihailov observă că această „problemă a formulelor“ imperativului categoric ia naștere în această lucrare, „dar soluția se găsește în afara ei“. Prin urmare, spune Mihailov, Formula Legii Universale („acționează numai conform acelei maxime prin care să poți vrea totodată ca ea să devină o lege universală“) sau Formula Legii Naturii („acționează ca și când maxima acțiunii tale ar trebui să devină, prin voința ta, lege universală a naturii“) sau Formula Umanității („acționează astfel ca să folosești umanitatea atât în persoana ta, cât și în persoana oricui altuia, totdeauna și în același timp ca scop, iar niciodată numai ca mijloc“) pot fi înțelese în mod deplin dacă și numai dacă descifrăm arhitectonica rațiunii pure practice. Or, asupra acestei chestiuni nu există o unitate a interpretărilor formulate de-a lungul timpului. De pildă, notează Mihailov, Kant numește explicit două formule, cea a Legii Universale și cea a Umanității, dar, chiar imediat, după Formula Legii Universale, dă și Formula Legii Naturii.

Sunt atunci trei formule ale aceluiași imperativ categoric? Analiticile recente ale eticii kantiene vorbesc tot mai mult despre relația instituită între aceste formule și Principiul Suprem al Moralității și, de asemenea, despre „un concept fructuos“ devenit „formulă“, Regatul Scopurilor.

Mai mult, atent la literatura cea mai subtilă a temei în discuție, tânărul autor analizează argumentele aduse, de pildă, de A. Wood, pentru cinci formule ireductibile una la cealaltă, în timp ce Valentin Mureșan optează pentru șase formule. Unde și în ce constă îndrăzneala hermeneutică a lui Emilian Mihailov? Dacă, spune el, „înțelegerea filozofică depinde de înțelegerea ideii întregului“, atunci, în mod necesar, trebuie să luăm în seamă faptul că există o unică rațiune care, însă, are atât forma sa speculativă, cât și pe cea practică. Apoi, important este să analizăm arhitectonica rațiunii pure practice, deci să disecăm elementele componente ale moralității pure.

Articol de Vasile MORAR, profesor universitar

Articolul integral poate fi citit în numarul 6-7, serie nouă, al revistei Tribuna învățământului.