De cele mai multe ori, când ne referim la colaborarea dintre şcoală şi familie, ne vin în minte eforturile organizatorice pe care şcoala le face cu sprijinul familiilor elevilor, participarea reprezentanţilor elevilor în luarea deciziilor de interes comun în sfera educaţională. Astfel, de la aspectele curente, care fac viaţa de zi cu zi la şcoală să fie nu doar funcţională, ci şi prietenoasă (de exemplu, prin atenţia acordată detaliilor, a faptului că adulţii se îngrijesc să creeze un climat armonios, să ne referim doar la ghivecele de flori aşezate la ferestrele clasei, pe holurile şcolii etc.), ştim că excursiile, activităţile organizate în săptămâna Şcoala altfel, cursurile opţionale şi încă multe altele sunt hotărâte de comun acord.

Ca dascăli, salutăm cu simpatie participarea binevoitoare a părinţilor elevilor la bunul mers al lucrurilor în şcoală, ne bucurăm împreună de reuşitele copiilor. Dar, din păcate, buna colaborare este mai uşor de realizat doar atunci când elevii respectă regulile, se străduiesc să facă faţă cerinţelor de învăţare, pe scurt, merg bine cu şcoala, cum se spune.

Atunci însă când copiii întâmpină dificultăţi de orice tip, devine mult mai dificilă colaborarea în cadrul comunităţii şcolare. În unele cazuri, pare că se activează un instinct de conservare, iar unii părinţi se comportă într-un mod protectiv exagerat, par că îşi apără copilul de ceva rău, care i s-ar putea întâmpla, par să uite să menirea şcolii este tocmai să susţină dezvoltarea personalităţii celor pe care nu doar îi formează, ci şi îi educă. De exemplu, dacă un elev a încălcat o regulă stabilită prin regulamentul de ordine interioară, s-a purtat într-un mod ostil, ceea ce a atras după sine o atenţionare, o mustrare de un tip sau altul: ce atitudine este potrivită a fi adoptată din partea părinţilor? O variantă ar fi ca familia să facă front comun cu şcoala şi să rămână solidară în aplicarea sancţiunilor, dacă acest fapt se impune. Deşi pentru moment situaţia are o încărcătură negativă, lecţia de viaţă se poate dovedi utilă pentru copil, pe termen lung. Acesta poate învăţa din propria experienţă că regulile sunt valabile pentru toţi, iar nu că unii sunt obligaţi să le respecte, iar alţii pot să le încalce după bunul plac. Dar, în unele cazuri, părinţii sunt indignaţi, se revoltă împotriva măsurilor adoptate de şcoală, nu doar că solicită înţelegere, dar chiar cer în mod explicit retragerea oricăror forme de sancţiune, se poartă de parcă din senin copilul le este atacat, par să interpreteze situaţia ca pe o ofensă personală. Ce efecte are un astfel de comportament asupra formării caracterului unui copil? Cum o să fie acesta educat într-un mod coerent dacă, dintre persoanele semnificative, unele insistă că regulile trebuie respectate, că pentru buna convieţuire socială există limite peste care nu se poate trece, iar alţii lasă să se înţeleagă că totul este relativ, că orice este posibil?

Să ne aducem aminte un exemplu întâlnit uneori în educarea copiilor în perioada pe care adesea o numim aceea a şcolarului mic. Să zicem că, dintr-un motiv sau altul, copilul a greşit, a făcut ceva care determina consecinţe grave imediate. O variantă de comportament din partea părintelui este să-i explice copilului unde a greşit, să-l atenţioneze să nu mai facă aşa ceva, iar la rândul său să-şi mărească vigilenţa. Din păcate, o altă modalitate de comportament este ca părintele să nu-şi controleze furia, şi nu doar să îşi certe copilul, ci chiar să îl bată, cu intenţia să-i fie o severă învăţătură de minte pentru viitor. Apoi acelaşi părinte să fie surprins când copilul său, atunci când este contrariat în joaca împreună cu alţi copii, când nu i se face pe plac, când nu-i convine un lucru, adoptă un comportament agresiv faţă de un alt copil. În astfel de cazuri, este uimitor cum părintele crede că şi-a educat frumos copilul, nu înţelege de ce el îşi rezolvă diferendele prin forţă, de ce îşi loveşte partenerul de joacă. Dacă, în fapt, copilul nu a făcut decât să preia modelul de comportament al părintelui, cum se vor petrece lucrurile când avem de-a face cu şcolarul mare? Putem presupune că într-un mod analog. Ce va înţelege un adolescent atunci când, deşi ştie că a încălcat o regulă şi, pe bună dreptate, îşi merită sancţiunea, observă cum părinţii vin la şcoală, fac presiuni asupra cadrelor didactice, adoptă o atitudine războinică, eventual fac demersuri în afara şcolii etc.

Dar părinţii acţionează adesea ca şi cum numai ei sunt îndreptăţiţi să-şi dojenească şi, eventual, să îşi pedepsească copilul, dacă aceasta se impune, în timp ce oricine altcineva nu ar avea acest drept.

Aşa cum ştim, caracterul este format în strânsă legătură cu raportarea la valori, descrie profilul psiho-moral al omului. Cum funcţionează mecanismul autorităţii pentru un copil dacă adulţii adoptă valori diferite, au atitudini opuse, se comportă contradictoriu?

Din păcate, din experienţa şcolară ştim exemple punctuale în care părinţii par captivi într-un context de viaţă şcolară în care cred că s-a întâmplă ceva nedrept copilului lor, nu reuşesc să se detaşeze, să privească faptele prin prisma consecinţelor acestora pe termen lung.

Uneori, prins la mijloc între familie şi şcoală, ca între două instanţe sociale care transmit mesaje în contradicţie, copilul îşi poate căuta sprijin în anturaje mai mult sau mai puţin potrivite, se poate regăsi înţeles de cei de vârste apropiate, în grupurile de similaritate. Aşa se face că dacă percepţia este că şcoala este un mediu nesigur în care i se pot aduce reproşuri, la limită i se impută vinovăţii, atunci este posibil să se refugieze într-un spaţiu relaţional permisiv, non-directiv, aparent prietenos. 

Colaborarea între şcoală şi familiile elevilor poate fi privită prin prisma temelor de reflecţie corelate formării caracterului copiilor, reprezintă oricând o discuţie bine-venită atât la o oră de dirigenţie, cât şi la o şedinţă cu părinţii.

Constituie, în acelaşi timp, un prilej de conştientizare a faptului că modelele oferite de adulţi sunt observate, interiorizate şi imitate de cei aflaţi în plină formare umană. În situaţii de viaţă limită, acelea care determină stări de disconfort psihic se pot evidenţia într-un mod transparent adevăratele trăsături de caracter. Distanţa dintre dezirabil şi realitatea directă se diminuează, păstrarea stimei de sine poate fi o încercare dificilă.

Formarea caracterului ar putea fi privită şi ca un demers de ordin preventiv, cu rol de a anticipa desfăşurarea unor comportamente în comunitatea şcolară, în care este importat să valorizăm comunicarea autentică şi să evităm conflicte de orice fel ar putea să fie.

Atunci când, dintr-un motiv sau altul, incertitudinea creşte, iar unii oameni par că nu se mai simt în siguranţă, este salutar să ştii că te poţi baza pe apropiaţi care au un caracter nobil, sunt oameni serioşi, ale căror comportamente sunt în acord cu principiile de viaţă pe care le-au adoptat ţinând cont, în mod consecvent, de valorile asumate.


Prof. dr. Cristina ŞTEFAN, Colegiul Naţional Spiru Haret, Bucureşti