Reforma educației în România are un parcurs sinuos, plin de „idei“ revoluționare și contradicții. De fiecare dată când la cârma educației a ajuns un nou ministru, primul lucru care a fost în atenția publică a fost… reforma.
Da, după un timp apar simptome ale „sclerozei“ unui sistem care nu a fost reîmprospătat suficient de repede, care nu se adaptează în consonanță cu schimbările din societate. A.I. Olivier (în Cerghit, Neacșu, Negreț-Dobridor și Pânișoară, 2001) a fost cel care a pus punctul pe „i“ observând care sunt aceste simptome ale îmbătrânirii, ale învechirii care recomandă schimbări de urgență. Aceste arii simptomatice sunt la mai multe niveluri, iar cele mai clar observabile la școala noastră se referă la trebuințele celui care învață (elevul). Astfel:
⇐ Creșterea abandonului școlar este un prim simptom de îmbolnăvire sau îmbătrânire la nivelul școlii. Desigur, s-ar putea spune că – în condițiile crizei economice mondiale (și naționale) – un fenomen ca abandonul școlar devine firesc. Totuși, se cuvine să reflectăm asupra acestor cauze ale abandonului școlar: (1) școala nu mai reprezintă un factor de prestigiu pentru copil; (2) școala nu mai oferă copiilor o pregătire suficientă pentru a trece la trepte superioare de instruire; (3) școala este anchilozată, prea puțin flexibilă și copiii caută un alt mod de a-și petrece timpul etc.
⇐ Insuccesele absolvenților. Dacă școala pregătește pentru o profesie, dar absolvenții nu reușesc în respectivul job este un alt simptom al îmbătrânirii/sclerozei. Observăm astăzi, cu ochiul liber, cum crește distanța între ceea ce se întâmplă la școală și ceea ce cer angajatorii de la tineri. Ori o astfel de distanță tinde – pas cu pas – să devină o prăpastie din ce în ce mai greu de depășit.
⇐ Creșterea nivelului de indisciplină la clasă. Cu cât școala devine mai puțin atractivă, mai puțin ancorată în realitatea lumii elevilor, cu atât aceștia vin la școală mai mult din obligație și mai puțin din plăcere. Este cumva școala izolată într-un turn de fildeș de unde din ce în ce mai greu știe și poate să se adapteze copilului/elevului de astăzi?
⇐ Evaluarea standardizată (Olivier se referă la învățământul american, unde aceste aspecte pot să ducă spre o formalizare a învățării, profesorii tinzând spre dezvoltarea elevului în direcția obținerii unor punctaje bune și mai puțin spre formarea lor profundă). Dar nu vedem și la noi astfel de aspecte? Nu remarcăm o tendință conform căreia elevii ajung să fugă după note, să dorească doar să „împuște“ o notă bună și mai puțin să învețe de dragul învățării? Elevul ajunge să depună efort doar pentru a obține nota dorită (nota nu mai este un element de cuantificare a efortului depus, ci devine un scop în sine).
Am readus în atenție aceste perspective ca să pornim de la ideea că școala trebuie să fie într-un proces de reformă. Mai mult decât atât, este vorba despre un proces de reformă permanent, pentru că școala este ancorată atât în trecut (aducând cu ea valorile acestui trecut, cunoștințele și elementele culturale profunde ale omenirii), cât și în viitor (pentru că ea pregătește pentru viitor, unele studii spunând că peste 60% din meseriile pe care le vor practica copiii aflați acum pe băncile școlii nu au fost încă inventate)!
Reformă, trebuie reformă! Sub acest slogan însă sunt puse laolaltă tot felul de nevoi, interese și concepții, judecăți valorice limitate la perspective personale. Reforma educației trebuie să aibă o largă recunoaștere înlăuntrul sistemului, trebuie să fie „îmbrățișată“ de către toți, de către societate chiar… nu poate să aparțină unora, dar să fie obligatorie pentru toți. În caz contrar, orice „reformă“ o să inducă bulversare în societate până în momentul în care se schimbă promotorul reformei, apoi o să dispară ca și când nu ar fi fost (dar lăsând urme și amprente de dezastru în formarea viitoarelor generații).
O reformă care decredibilizează profesia de dascăl (cum am arătat deja în precedentul număr al revistei Tribuna învățământului), care este făcută în „laboratoarele“ decidenților fără să țină cont de omul de la catedră…
Dar trebuie să avem o perspectivă de schimbare, cu asta suntem de acord. Școala îmbătrânește și trebuie ținută permanent în „priză“, este ca o inimă a sistemului social… trebuie să bată și să facă organismul social să funcționeze bine. Dar pilonii de la care ar trebui să se plece, jaloanele principale sunt altele:
⇐ Reconsiderarea rolului și profilului cadrului didactic în comunitate și în societate. Nu poți face reformă cu oameni demotivați, pe care nu îi sprijini, nu îi prețuiești, nu îi conduci spre obiective bine definite și nu îi recompensezi pentru efortul depus. Cât timp profesia didactică rămâne prost remunerată și decredibilizată în societate, efortul didactic o să fie de tip „lup singuratic“, ne vom baza pe inițiative de excepție la clasă, pe lupta individuală a unor cadre didactice cu sistemul, cu lumea, cu tot… Aceste excepții vor rămâne întotdeauna luminițe într-o mare de întuneric și nu vor avea puterea să se strângă într-o mare de lumină care să alunge umbrele.
⇐ Construirea unui mediu educațional prietenos, în care elevii și profesorii deopotrivă să se simtă bine și să își dorească să stea, să învețe, să se dezvolte. Atât timp cât avem școli supraaglomerate, școli cu toaletă în curte, școli insalubre etc., oricât de mult efort al depune cadrul didactic nu o să poată suplini mizeria, delăsarea, neprimitorul… Un mediu cald, confortabil, în care să se construiască comunități de învățare, în care și părinții să fie bineveniți, toate acestea pot să fie o trambulină pentru motivația învățării sau pot să rămână ceea ce sunt acum: o piedică, o obligație, un stres. Un proiect de tipul „Școli frumoase în România“ nu înseamnă o reformă, înseamnă un pas spre normalitate.
⇐ Regândirea conținutului învățării, redimensionarea programelor (încă!) supraîncărcate… pentru ca ulterior să ajungă în brațele elevilor manuale care să fie „răsfoibile“, în care aventura cunoașterii să fie atractivă, să nici nu îți dai seama de efortul depus, să vrei să mergi mai departe, să afli mai multe. De multe ori profesorii reacționează spunând că „școala este serioasă, învățarea presupune efort!“, dar efortul (necesar, de acord cu asta!) nu trebuie să fie și neplăcut, trebuie declanșată motivația intrinsecă a învățării… este la fel cum te apuci să mănânci sănătos… un bucătar bun o să știe cum să gătească și alimentele sănătoase să aibă gust bun, nu trebuie să te chinui să „mănânci sănătos“.
⇐ Construirea unei legături școală-comunitate care să meargă mai departe ca vechile programe și inițiative locale, generarea unei „Școli a părinților“ la nivel național. Școala are nevoie de familie, familia are nevoie de școală, dar dacă tot gândim o reformă nu trebuie să construim cadre și structuri care să facă acest demers mai ușor, mai clar pentru toată lumea?
⇐ Debirocratizarea muncii profesorului și evaluarea mai clară a efortului lui la clasă, nu la a scrie hârtii. Daniels (2007, p. 215) a întreprins o analiză a sistemului de management al calității și a plusurilor și minusurilor pe care acesta le propune instituțiilor. El observa că s-a ajuns la un anumit paradox: „Cele mai multe companii – observă autorul – par să se concentreze mai mult asupra dezvoltării unui sistem de calitate decât asupra îmbunătățirii produselor sau serviciilor“. Am construit comisii și comitete, dar am uitat să privim (și să apreciem) munca profesorului de zi cu zi în sala de clasă!
Este sistemul de învățământ în impas? Da, așa este, are nevoie de reforme. Dar are nevoie de reforme care să îi dea voie să evolueze, să pună laolaltă experiența, vocația, pasiunea multor cadre didactice și să scoată de acolo bune practici, să generalizeze, să încurajeze, să prețuiască.
Prof. univ. dr. Ion-Ovidiu Pânișoară – Universitatea din București
Articol integral publicat în Tribuna Învățământului nr. 34
