La nivelul simțului comun, atunci când un om își exprimă o atitudine sau manifestă un comportament, care este surprinzător în raport cu așteptările rezonabile, considerăm că acesta este îndreptățit să-și exprime personalitatea după cum crede de cuviință, că în definitiv este alegerea lui, gustul lui, problema lui.

Când însă un număr mare de oameni adoptă, cumva independent unii față de alții, opțiuni similare, atunci tentația de neoprit este aceea de a căuta o cauză care determină ca starea de fapt să fie astfel. De exemplu, în media a apărut o explicație privind refuzul de a se vaccina al multor oameni, care făcea trimitere, în principal, la două tipuri de cauze.

Prima identifica educația științifică precară: unii oameni nu știu cum funcționează corpul uman, ce rol are un vaccin etc.

O a doua cauză este de factură social-politică: unii oameni nu au încredere în decidenții politici, dar mai grav este că la nivelul conduitelor observabile nu denotă o minimă cultură civică, nu dau în niciun fel dovadă de solidaritate, spirit comunitar etc. Și într-un caz și în celălalt, pe scurt, au carențe educaționale semnifica­tive, acestea ieșind la iveală cu ocazia crizei sanitare.

Deci: sistemul de învățământ este răspunzător indirect, cultura generală științifică și educația socială sunt insuficiente.

Educația rutieră, educația juridică, educația financiară, educația pentru sănătate, educația pentru viață și multe alte tipuri de educație arată, prin prezența lor, că școala este deschisă către conviețuirea socială, cu toate preocupările ei de actualitate.

Din mediul universitar sunt evidente eforturile care se fac, în ultimul timp, referitor la popularizarea descoperirilor din diverse științe, fie că este vorba, de exemplu, despre neuroștiințe ori de științele politice, fiecare cu atractivitatea lor specifică. Ce au în comun este o abordare generoasă spre implicațiile de factură etică. Așa se explică interesul pentru noi perspective; putem vorbi despre neuro-drepturi, dar și despre criterii etice care ne permit să facem o selecție riguroasă a opțiunilor ideologice pe care le adoptăm, dacă am dori să facem asta.

Cu toate că, în ultimul timp, multe aspecte ale vieții cotidiene par să fie în relații contradictorii, totuși cu o constatare putem fi de acord: trăim o puternică experiență de inadecvare, suntem ieșiți de ceva vreme din starea echilibrată pe care o numim, cu un termen generic, starea de confort.

Ca dascăli preocupați să captăm atenția elevilor pentru înțelegerea conținuturilor lecției utilizăm adesea metode didactice prin care urmărim să-i scoatem din starea de confort cognitiv, tocmai pentru ca prin efortul de a o restabili să poată învăța ceva nou, dar de data aceasta situația este una aparte. Resimțim cu toții o oboseală sufletească, în plan emoțional, care face ca desfășurarea activităților obișnuite să fie una din ce în ce mai dificilă. Ca atare, tânjim după recuperarea stării de confort, avem nevoie de a ne ști în siguranță zi de zi, iar asta ne împinge să facem pasul înapoi pe codurile noastre cele mai tari. Pe scurt, ne bazăm pe puterea spirituală pe care ne-o dă lectura, urmărim să activăm rolul cărții în viața noastră, a tuturor, ca o strategie acțională care va face posibilă starea de bine.

Uneori, în cadrele instituțiilor, trăim experiențe din care putem deduce că nu toți cei care învață au descoperit miracolul lecturii. De exemplu, în par­cursul unei ore, atunci când au de prezentat un proiect, observăm și, nu de puține ori, cum la final, acolo unde ne așteptam să fie invocată bibliografia, nu este citată nicio carte, avem de-a face doar cu site-grafie, webo-grafie. Și ce este rău în asta? – ar putea să întrebe un tânăr. Este în regulă că sunt oferite sursele de unde a fost desprinsă informația pentru materialul în cauză. Da, doar că de cele mai multe ori, respectivele trimiteri sunt, cum se poate spune, surse secundare. Deci, nu e menționată cartea scrisă, de pildă, de către J. St. Mill, Despre liber­tate, ci interpretări ulterioare, mai mult sau mai puțin valoroase, referitoare la aceasta. De aici înțelegem că pe măsură ce tehnologia este mai permisivă, cu atât căile cunoașterii devin mai întortocheate, iar mulți dintre cei care învață riscă să rătăcească drumul și să nu mai ajungă la ideile semnificative din punct de vedere uman.

Dezvoltarea interesului pentru lectură, efortul dascălilor de a deschide mintea și sufletul tinerilor către marea cultură se poate transforma într-o lecție fundamentală de viață, ceea ce va crea un refugiu spiritual, un loc unde să te poți retrage să reflectezi asupra vieții, în siguranță, va face posibilă precizarea codurilor cele mai tari…

Povestea creierului

Acesta este titlul unei cărți apărute recent, sub semnătura lui Alexandru Babeș – profesor de neuroștiințe de la Facultatea de Biologie a Universității din București. O idee semnificativă, demnă de reținut, pentru că ne dă speranțe privind starea de bine posibilă în viitor este aceea a faptului că dispunem de flexibilitate cognitivă: „Din punct de vedere biologic, învățarea înseamnă modificarea activității și chiar a structurii creierului sub efectul experienței trăite și se bazează pe o proprietate esențială a acestui organ, numită plasticitate, adică abilitatea creierului de a-și reconfigura circuitele neurale ca răspuns la provocările lumii în­­conjurătoare. Mai simplu spus, creierul nostru își sculptează singur alcătuirea internă, iar astfel își optimizează interacțiunea cu mediul, aducând proprietarului beneficiul uriaș al adaptabilității în fața unei lumi în continuă schimbare“ (Alexandru Babeș, Povestea creierului, În căutarea celui mai complicat obiect din univers, Editura Humanitas, București, 2021, p. 11).

Ca profesori, ne întrebăm adesea care este aportul pe care îl putem aduce în scrierea istoriei de viață a unui elev, cum vom contribui la povestea creierului acestuia. Îi vom crea noi curiozități, îi vom aduce mai aproape strategii de gândire, îl vom inspira cumva… ar fi unele dintre răspunsuri.

Pe lângă povestea generică a creierului, care pune în evidență eforul biologilor, al medicilor, al psihologilor de a cunoaște cum funcționează acesta, o altă abordare, inevitabilă pentru cei care merg zi de zi la școală, pe parcursul celei mai mari părți a vieții lor, este aceea a pedagogiei aplicate. Se întâmplă frecvent ca un profesor să se întrebe: „Ce este în capul acestui copil?“, atunci când un elev se manifestă printr-un anumit comportament care nu răspunde așteptărilor. De exemplu, de ce ignoră textul didactic prezentat în manual, dar și pe grupul de lucru din WhatsApp, de ce nu răsfoiește, cel puțin, pdf-ul cărții postate la resursele din classroom etc.?

Multe răspunsuri vor veni din descoperirile din neuroștiințe, altele dinspre neurodidactica învățării, a psihologiei cognitive…

Teme de interes, cum este aceea referitoare la rolul neuronilor oglindă în învățare, constituie un tip de subiect care ne fascinează pe cei mai mulți dintre noi. Pur și simplu pare că se creează o legă­tură eficientă între creierele oamenilor, iar învățarea se realizează simplu, prin imitare.

de Prof. dr. Cristina ȘTEFAN – Colegiul Național Spiru Haret București

Articolul integral poate fi citit în revista Tribuna Învățământului nr. 24 / decembrie 2021