Finanţarera pe elev („per elev“, cum s-a răspândit printr-o contaminare, într-un chip considerat mai savant) este una dintre imitaţiile după învăţământul universitar pe care cineva le-a socotit bune şi pentru preuniversitar prin simplă transpunere, imitaţie din aceeaşi categorie cu împărţirea anului şcolar în semestre, cu autonomia şcolilor, cu posibilitatea de opţiune asupra materiilor şi cu dreptul de reprezentare. Elevul, ca tot omul, e de toate felurile: mai mare sau mai mic de vârstă şi deci de clasă, adică e de ciclu primar, de gimnaziu, de liceu, şi anume, de liceu teoretic sau de liceu tehnic, şi atunci necesitând ateliere şi scule şi maşinării, ori liceu sportiv, cu nevoie de spaţiu mult în aer liber, sau poate de liceu de artă, cu nevoie de instrumente, materiale, săli speciale, profesor individual, tot aşa cum elevul poate fi trăitor la sat sau la oraş, poate avea de bătut drumuri zilnice lungi sau până colea. Din atâtea motive, normal ar fi ca şi finanţarea, pentru că este „pe elev“, să fie după chipul şi asemănarea fiecărui elev sau, exact spus, după tipul în care se încadrează fiecare elev. Pentru cei care asigură această finanţare, nu e. Din punctul de vedere al banilor cuveniţi, drămuiţi şi alocaţi, toţi elevii noştri sunt aproape o apă şi-un pământ. Cel mult, se diferenţiază după nişte criterii stabilite prin act normativ, pe care le reaminteşte, le analizează şi le comentează o lucrare de cercetare numită „Raport alternativ privind starea învățământului preuniversitar 2019. Policy brief #76“, autori Cristian Ghinghiş, Constantin-Alexandru Manda, Bucureşti, iunie 2019, raport realizat de Societatea Academică din România (SAR) în cadrul proiectului „Școli curate“ şi lansat recent la Banca Națională a României. Proiectul este definit ca „o inițiativă de creștere a gradului de bună guvernare și transparență în școli și licee prin monitorizarea alocării, accesării și cheltuirii resurselor publice și responsabilizarea principalilor actori din comunitatea locală: elevi, părinți și profesori“.

Fără a intra aici în detaliile raportului, ba mai degrabă trecând prin sugestiile cu largă adresare dincolo de conţinutul lui, de luat în seamă sunt referirile la banii cuveniţi şcolii. Felul în care şcoala este văzută în societate rezultă observându-se de unde şi mai ales cum anume îi sunt alocaţi banii. Scurt spus, alocarea este după numărul elevilor din fiecare unitate de învăţământ, conform unor criterii parţial respectate, după cum a constatat raportul elaborat de SAR – „costul standard“ al unui elev. Unul dintre aceste criterii ţine de climă, de timpul probabil, şi acela, în sens restrâns, din moment ce ţine seama numai de temperatura aerului resimţită în timp: „Guvernul a reglementat, după cum urmează, şase zone de temperatură, unde zona 1 reprezintă cele mai reduse costuri, iar zona 6 cele mai ridicate“, zice Raportul, cu explicaţia că „zonele de temperatură reprezintă instrumentul de diferenţiere a costului standard în funcţie de cheltuielile pe care şcolile le au cu încălzirea edificiului în care se furnizează actul de educaţie“. Trecând peste inadecvarea termenului („edificiu“) la realitatea unora dintre spaţiile noastre de educaţie, trist este că în plin secol 21, în timp ce vorbim despre formare pentru societatea bazată pe cunoştinţe, pentru industria 4.0 etc., avem ca reper tot şcoala Domnului Trandafir, „în care ne era cald vara şi frig iarna“; e altă poveste că idealul nostru de „dascăl“ a rămas Domnu Trandafir. Vorba e că altceva decât s-o scoatem la capăt cu frigul din clase („cheltuielile cu încălzirea“) pare să nu mai determine grijile şi alocările autorităţilor pentru şcoală. Cu riscul de a forţa nota, de întrebat ar fi cum sunt sprijinite şcolile din „zona 1“, acelea cărora li se alocă cei mai puţini bani pentru că „la ei“ e cel mai cald şi n-au nevoie, deci cum sunt sprijinite acele şcoli să lupte dacă nu cu frigul, atunci cu canicula, care acum vine, iată, înainte de încheierea anului şcolar, examenele naţionale fiind clar, de mai mulţi ani, desfăşurate pe călduri. Sau la ce finanţare se încadrează şcolile din zone ploioase, unde se face mai mult noroi decât în alte părţi şi deci ar fi nevoie de mai multă apă pentru spălarea pe jos a claselor? Dar furtunile şi alte fenomene meteo extreme nu or necesita şi ele o reglementare de la guvern, ca să nu mai dea buzna aşa peste noi?! În acelaşi timp, conform actualei clasificări a şcolilor după cât este de cald sau de frig afară, înseamnă că prin transferul, să zicem, al unui elev din Covasna şi al unuia din Suceava (judeţe din „zona 6“, cu cel mai mare frig şi cu cei mai mulţi bani), o şcoală din Constanţa (judeţ din „zona 1“, unde-s bani mai puţini, fiindcă acolo-i cald şi bine) îşi sporeşte întrucâtva venitul, pe baza aplicării principiului potrivit căruia „banii urmează elevul“, or, în acest fel, elevii din zone friguroase aduc bani cu ei cât nu văd altfel cei de la mare şi de la soare.

F. Ionescu