Tezaurul sacru și progresul interpretativ
O privire retrospectivă asupra istoriei fiecărei mari structuri religioase relevă importanța sacrosanctă acordată fondatorului și mesajului originar transmis. Chiar în religiile fără întemeietor, cum ar fi hinduismul, textele sacre fundamentale – spre exemplu, cele patru Vede – au fost păstrate cu o grijă minuțioasă, nu într-o formă scrisă, ci memorate și recitate după anumite reguli și procedee mnemotehnice. Călătorind din China în India pentru a colecta scrieri budiste sanscrite, monahul budist Fa Hsien (422 d.Hr.) a rămas uimit de capacitatea brahmanilor „de a recita o sută de mii de versuri din mintea lor“. Exactitatea cu care le reproduceau i-a făcut pe savanții moderni să-i considere veritabile „manuscrise vii“ și să-i consulte în privința manuscriselor propriu-zise atunci când urmau să fie tipărite primele ediții critice ale textelor.
În mod asemănător s-au petrecut lucrurile și în cazul religiilor monoteiste. În iudaism, Tora a fost consemnată în scris, iar citirea ei cu acuratețe, întrucât absența vocalelor sporește complexitatea rostirii textului, a devenit o obligație religioasă instituționalizată public și asumată încă de la începutul adolescenței.
Activitatea și cuvintele Mântuitorului nu au fost înregistrate scriptic în creștinism, căci atenția discipolilor s-a concentrat asupra persoanei lui Iisus, Mesia Cel așteptat. Cu toate acestea, Evangheliile redau în detaliu anumite aspecte reținute sau confirmate de apostoli și ucenicii lor, fiind astfel un produs al Tradiției comunitare bisericești. Mai mult, de-a lungul timpului s-a evidențiat faptul că ele nu au fost scrise direct de evangheliștii ce le dau numele, ci sunt „după“ sau „de la“ Matei, Marcu, Luca, Ioan.
Este semnificativă acribia cu care Tradiția pune în prim-plan autoritatea, și nu paternitatea scrierilor apostolilor sau ucenicilor care au transmis informațiile evanghelice, în vreme ce identitatea scribilor, probabil discipoli direcți ai lor, membri ai primelor comunități creștine, este trecută sub tăcere.
Recitarea Coranului de către primii musulmani a precedat consemnarea scrisă a cărții sacre, iar tradiția memorării revelației islamice în limba originală a rămas constantă în cadrul comunitar, inclusiv copiii nearabi învățându-i versetele pe de rost până la vârsta adolescenței. Deprinderea recitării corecte a fost tradițional supravegheată în școlile coranice care au constituit mediul normativ de învățare și verificare.
Remarcăm din această scurtă trecere în revistă a eforturilor excepționale de păstrare intactă a originalității textelor sacre, întâlnită de altfel în toate comunitățile religioase, existența conștiinței că autoritatea și canonicitatea pe care acestea le au sunt conferite de autenticitatea și integritatea lor.
O nouă etapă în consolidarea comunitară și aprofundarea textelor sacre fondatoare a fost dezvoltarea primelor școli hermeneutice și de gândire religioasă. Întemeiate de personalități și figuri religioase proeminente (sau doar puse sub autoritatea lor), în locuri cu autoritate istorică și semnificație sacră, ele au configurat – pe temelia fidelității literale față de textul sacru – sisteme de interpretare care antrenau considerații logice și filosofice, oferind totodată explicații la situațiile nou apărute sau potențiale, în spiritul textului fundamental. Este o perioadă în care Tradiția se consolidează atât pozitiv, prin efortul unor personalități ale căror nume sunt adesea invocate, glorificate sau sanctificate, care stabilesc în scrierile lor criteriile de selecție ale dezvoltării autentice sau elaborarea metodelor și principiilor de realizare a progresului interpretativ, cât și negativ, prin respingerea elementelor parazitare și a direcțiilor eterodoxe care se aglutinaseră pe corpusul original, deturnându-i sensul, prin urmare falsificându-i spiritul.
În cel din urmă caz, este vorba de un fenomen mult mai complex și eluziv în comparație cu plagiatul actual. Mai precis, nu avem de-a face cu preluarea unor idei, cuvinte sau fapte ce ar fi puse sub autoritatea unui ereziarh, a unor secte sau dizidențe, ci cu atribuirea anumitor cugetări (sau interpretări proprii, unilaterale ori denaturate, în vederea validării lor comunitare) unei autorități incontestabile: fondatorului unei religii, unui martor nemijlocit al acestuia, unui zeu, profet etc. Exemplele sunt numeroase în toate tradițiile religioase. Este suficient să amintim că Mahabharata, în pofida structurii eterogene care, după cum se știe, s-a cristalizat de-a lungul a șapte secole, are drept unic autor pe legendarul Vyasa, o încarnare a zeului Vishnu; bogata literatură apocrifă gnostică în creștinism apărută după încheierea canonului nou-testamentar este pusă sub numele lui Iisus și al apostolilor; puzderia de narațiuni islamice îndoielnice (da‘if) atribuite profetului islamului care posedă un lanț nesigur de transmițători etc.
De unde izvora acest efort al comunităților de credință de conservare a integrității propriilor texte sacre și grija dezvoltării autentice a sensurilor lor? De ce până și autori sau secte care denaturau textul sacru și sensurile lui, atribuiau ideile lor unor autorități incontestabile?
Evident, motivul poate fi intuit doar printr-o imersiune în spiritul mentalității comunitare a epocii, unde orice formă de memorare a textului sacru, dezvoltare teologică sau clarificare religios-filosofică avea un scop eminamente spiritual. Integrarea în sistemul unei anumite școli de gândire religioasă, secte sau facțiuni impunea asumarea unei discipline literare și viziuni determinate, iar nu un mediu de afirmare a creativității individuale. Accentuând tușele, am spune că similitudinea referirilor repetitive la textul sacru, progresul interpretativ realizat precaut, în același spirit previzibil, de toți adepții uneori anonimi ai unei direcții teologice sau religioase ar părea astăzi nu doar anostă, ci chiar cvasi-similară unui plagiat contemporan, însă nu unul lipsit de etică, pentru că scopul urmărit era fundamental soteriologic.
Teologia academică și spiritualitatea
Astăzi, prezența teologiei academice în agora științelor universitare este supusă chestionării sau justificării statutului ei de știință. Obiecția este veche și datează din perioada medievală, odată cu receptarea în spațiul universitar abia cristalizat în Occident al faimosului „Corpus Aristotelicum“. Devenit paradigma după care se orientau științele, influența lui s-a extins și asupra teologiei care a început să-și sistematizeze principiile și să le argumenteze rațional. Scolastica avea să marcheze profilul gândirii teologice occidentale, iar Renașterea și Reforma au accentuat raționalismul prin exaltarea metodei istorico-critice și separarea de Tradiție. În secolul al XIX-lea, odată cu introducerea sistemului universitar occidental modern la popoarele răsăritene, teologia ortodoxă a preluat modelul apusean devenind un domeniu de cercetare, o „teologie de școală“ sau academică. Acest fenomen, specific Modernității, s-a extins, doar parțial, și în spațiul musulman, iudaic, hindus etc. influențând sistemul tradițional de învățământ.
Care a fost impactul urmării acestui model în privința eticii și integrității studiilor teologice și religioase? În primul rând, preluarea unor instrumente de cercetare pozitivistă și utilizarea lor pentru a ajunge la o concordanță cu rezultatele obiective (considerate chiar absolute) ale descoperirilor moderne. Practic, are loc implementarea unei imitații lipsite de etică a metodei teologice și filosofico-religioase apusene, considerate vârful cercetării religioase, care a favorizat proliferarea germenilor plagiatului științific în teologia academică. Fundamental, tot acest efort, adesea exagerat și artificial, urmărea dovedirea compatibilității propriei concepții religioase cu știința, modernitatea și progresul. Reacțiile care au urmat față de această nouă paradigmă au fost diferite:
a) Respingerea virulentă a oricărei analize critice moderne și cantonarea în sistemul tradițional, cu toate frustrările provocate de incapacitatea atingerii unei creativități interpretative; paradoxul este major în rândul acelor facțiuni fundamentaliste care, deși rămân încremenite în propriile principii imuabile, utilizează facilitățile și instrumentele tehnologice de ultimă oră, plagiind, am putea spune, rezultatul practic al dezvoltărilor interpretative pe care le resping.
b) Asimilarea după modelul „formei fără fond“. Deși sistemul modern a fost acceptat organizațional, în realitate vechile metode de studiu și aprofundare s-au menținut neschimbate, ele fiind doar camuflate. Creativitatea se reduce în astfel de cazuri doar la adaptarea (naturalizarea) unui model exterior în funcție de nevoi sau presiuni. Deși este mimată observația obiectivă, raționamentul sau înțelegerea, în mod tacit metodele tradiționale bazate pe memorare și imitație rămân neschimbate, întreținând copierea pasivă a procedeelor și rezultatelor. Există însă și un revers al acestui fenomen, cu rezultate mult mai grave, anume ignorarea totală a tradiției. În astfel de cazuri, aparent, creativitatea este explozivă întrucât, abandonând rădăcinile identitare, plagiatul liber și aleatoriu al ideilor, conceptelor și practicilor devine excesiv și monstruos, generând o veritabilă „religie-cofetărie“, un ansamblu eterogen și incoerent.
c) Efortul realizării unei sinteze în scopul actualizării creativității. Dacă într-o primă etapă, când intruziunea modelului teologic occidental a înlocuit forma tradițională nesistematică a deprinderii teologiei, considerată anacronică, plagiatul s-a manifestat prin traducerea și compilarea fără spirit critic a unor lucrări occidentale sau adoptarea unor sistematizări străine spiritului propriu, treptat lucrurile încep să se modifice. Teologia răsăriteană a început foarte curând să resimtă atât riscul alienării, cât și necesitatea adaptării limbajului și creativității conform paradigmei moderne. Recursul la moștenirea patristică a impulsionat reflecțiile asupra propriei organizări a învățăturii de credință și începutul creării unor instituții și instrumente academice specifice, cristalizându-se premisele unei creativități care, din motive istorice, fusese inhibată. Unul dintre primele aspecte revizuite a fost integrarea teologiei academice în spațiul eclesial al credinței, tradiției și spiritualității mistice. Astfel, s-a intuit că doar legătura internă dintre ele poate dinamiza creativitatea teologică, evitând atât imitația repetitivă a Tradiției, cât și transformarea teologiei într-o știință socială fără relevanță pentru viața omului contemporan.
Practic, atunci când vorbim de plagiat în domeniul teologiei creștin ortodoxe – și, într-o măsură mai mare sau mai mică, în cazul oricărei încercări de aprofundare interpretativă a unei confesiuni sau religii, de la formele cele mai evidente și banale, până la cele mai rafinate și greu de identificat – acesta se încadrează în una dintre situațiile de mai sus. Așadar, plagiatul în domeniul teologic sau religios ajunge să nu mai fie o simplă problemă de etică și integritate ca în cazul celorlalte domenii ale științei, ci una existențială, cu consecințe spirituale resimțite la nivel personal și comunitar.
În mod particular, o soluție pentru teologii creștin ortodocși contemporani în evitarea unui astfel de eșec academic și concomitent duhovnicesc, ar fi însușirea sensului profund al formulei apostolice utilizată în efortul de explicitare autentică a adevărurilor de credință: „Părutu-s-a Duhului Sfânt și nouă!“ (Faptele Apostolilor, 15,28).
Pr. asist. dr. Valentin Ilie – Facultatea de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul“, Universitatea din București
Articol publicat în nr. 46 al revistei Tribuna Învățământului
