În epoca socialismului aşa-zis multilateral dezvoltat, conceptul de perfecţionare era sacrosanct şi intra obligatoriu în structura sloganurilor propagandistice. Toată lumea se perfecţiona, îşi cizela măiestria la locul de muncă ori în instituţii specializate, în circumstanţe formale precis definite. Nimeni nu se putea sustrage imperativului perfecţionării, de la demnitari până la lucrătorii cu sapa, fie că era vorba de facultăţi muncitoreşti, cursuri serale ori la fără frecvenţă, consfătuiri, expuneri, conferinţe, seminarii, dezbateri etc. În folclorul esopic al vremii circulau fel de fel de glume, care mai de care mai hazlii, vizând stereotipiile şi formalismul birocratic, ţintele şi finalităţile aproximative ale acestei agitaţii browniene. O butadă făcuse epocă: Ce se încheie la noi înainte de a începe? Cursurile învăţământului agrozootehnic de masă.
Cadrele didactice nu puteau lipsi din această horă a perfecţionării. Din cinci în cinci ani, fiecare profesor era obligat să participe la cursuri de specialitate într-un centru universitar, încheiate cu un colocviu de evaluare. Prezenţa şi promovarea examenelor de grad reprezentau o altă formă de perfecţionare, înregistrată ca atare scrupulos în documentele şcolare. Educatoarele şi învăţătorii, la rândul lor, urmau formele de pregătire consacrate, încât se poate spune că nimeni nu era ocolit ori ignorat. Veneau la rând activităţile specifice ale caselor corpului didactic, al căror rol a crescut cu vremea, la care se adăugau formele consacrate de perfecţionare prin comisii metodice şi cercuri pedagogice. În pofida rigidităţii lui, a diverselor încorsetări, impuse de sus, acest sistem a funcţionat cu rezultate acceptabile. Academicianul Viorel Barbu preciza recent, într-o emisiune televizată, că învăţământul românesc antedecembrist a avut calităţile lui, pe care dogmatismul politic al vremii nu le-a putut umbri cu totul. Perfecţionarea a avut neîndoielnic un rol.
Cu treizeci de ani în urmă, prezenţa profesorilor din învăţă­mântul secundar la gradul al II-lea era condiţionată de participarea la cursuri de perfecţionare probată printr-o adeverinţă. Îmi amintesc şi acum cursurile şi seminariile prezidate de eminescologul Mihai Drăgan (Marii clasici), de istoricul literar Ion Apetroaie (Romanul interbelic) şi de Liviu Leonte (Lirica lui Nichita Stănescu – „11 elegii”). Erau universitari de ţinută, riguroşi, exigenţi, capabili să trezească interesul cursanţilor şi să fixeze repere ale unor mari perioade literare.
Sigur că substanţa gradelor didactice era marcată de factorul politic la amintitul grad al II-lea. Bunăoară, profesorii aveau de susţinut un examen oral, deloc formal, la Socialism ştiinţific; complementar, bibliografia cuprindea documentele de partid recente, mai exact, cuvântările liderului Nicolae Ceauşescu. La inspecţiile preliminare candidaţii erau evaluaţi şi din punctul de vedere al activităţii politice şi cultural-educative, cel mai adesea în prezenţa secretarului de partid al organizaţiei. Era preţul obligatoriu plătit de fiecare cadru didactic într-o epocă dificilă, complicată, devenită amintire.
După Revoluţia din decembrie 1989, termenul perfecţionare a fost părăsit în favoarea mai modernului formare. Azi toată lumea se formează. Comunicarea curentă a impus chiar o sintagmă tautologică – formarea formatorilor – deşi suntem în zona nonsensului. Un formator este deja format şi capabil să instruiască pe alţii. De ce mai trebuie supus formării? Nu sunt singurele ghiduşii lingvistice încetăţenite în limbajul uzual. Formarea iniţială de tip universitar (facultate, masterat, doctorat) are un corelativ esenţial – formarea continuă. Ne perfecţionăm toată viaţa prin studiu. Din nefericire, strategiile postdecembriste în domeniu s-au dovedit mulţi ani fie incoerente, fie inconsecvente, fie inadecvate. A fost părăsit sistemul reciclărilor profesionale la fiecare cinci ani de teama suspiciunilor de cripto-comunism. S-a lucrat hei-rupistic; fiecare echipă ministerială (şi au fost destule!) şi-a promovat propria concepţie şi au trecut anii fără a se ajunge la o formulă viabilă. Realitatea anilor din urmă arată că, pe fond, contăm cam pe aceleaşi forme consacrate: studii universitare, grade didactice, comisii metodice, simpozioane, cercuri pedagogice, dezbateri, iar în ultimii ani s-au impus proiectele. Elementul de noutate îl reprezintă ARACIP, care nu este încă un furnizor de calitate, ci doar un controlor al calităţii şi un campion al verificării unor munţi de documente pentru a facilita naşterea altora. Impasul birocratic pândeşte din umbră. Universităţile şi casele corpului didactic rămân în continuare repere-cheie în materie de formare.
Este interesantă atitudinea cadrelor didactice confruntate mereu cu marota perfecţionării multiforme. Stagiarii n-au demonstrat în ultimul deceniu că pot fi competitivi la concursurile de titularizare ori la definitivat, unii obţinând rezultate penibile, ceea ce atestă o precară pregătire metodico-ştiinţifică iniţială. Profesorii cu experienţă înşişi privesc în general cu scepticism orice activitate de formare. Se supun „ritualului” fiindcă nu au încotro şi mulţi n-o fac din convingere, ci din obligaţie. Sunt însă şi cadre didactice de o conştiinciozitate exemplară, care citesc literatură de specialitate şi nu numai până la finele carierei, din respect de sine şi din consideraţie faţă de nobila provocare a apostolatului.
Până la urmă, calitatea formării iniţiale şi continue reprezintă o opţiune personală. Câţi studenţi nu pierd timpul fie în amfiteatre, fie în cluburi şi baruri, într-o inerţie contraproductivă?! Ajunşi într-un loc de muncă, aceştia încearcă să păcălească destinul şi pe cei din jur cu impostura lor păguboasă. În medicină nu sunt puţine acuzele de malpraxis; la catedră, unele cadre didactice îşi permit improvizaţii facile pe seama elevilor şi fac orice pentru a-şi masca incompetenţa. În zvonistica de zi cu zi se pot auzi avertismente de genul: „Să nu te duci la medicul cutare; e un măcelar!” sau: „Nu-ţi da copilul la învăţătoarea X că rişti să ai surprize mari cu timpul!” În compensaţie, oamenii capabili sunt căutaţi şi preţuiţi.
Dincolo de terminologie (perfecţionare/formare), desăvâr­şirea profesională este o necesitate vitală a vremurilor noastre, fără de care accesul real şi nediscriminatoriu în lumea civilizată rămâne iluzoriu.
Teodor PRACSIU