Evoluția intelectuală și spirituală a omului poate fi evidențiată prin studierea relației dintre cunoaștere și autocunoaștere, prin delimitarea dintre conștiința filosofică și cea psihologică. Filonul de aur al fiecărei ființe devine dorul spre mai bine, tendința de a urca spre piscurile fericirii, spre nestematele comori ale sufletului. Filonul trebuie scos la iveală, oricât de ascuns ar fi. Omul devine stăpân al propriului său destin prin înălțare spirituală, prin sădirea elanului de a realiza visuri îndrăznețe.

Cuvinte cheie: cultură, înălțare spirituală, valori europene, înțelepciune

Valorile occidentale au fost date acum 3200 de ani prin valorile universale propuse de Moise. Omului i s-a redat demnitatea, i s-a propus să învețe să lupte, să muncească pentru el și pentru societate. Cultura elenă va reprezenta o minunată pagină de sinteză iudeo-elenă. Bunul cel mai de preț al umanității este înțelepciunea sau „temeiul minții“, cum o va numi Homer. De altfel, idealul de viață al vechiului grec era omul dezvoltat din punct de vedere fizic, moral, intelectual și spiritual. Această activitate a fost denumită de greci paideia. Nașterea culturii și a civilizației europene o reprezintă opera lui Homer. Poezia sa nu reprezintă doar o inestimabilă operă estetică, ci are un pronunțat caracter pedagogic și paideutic. Se dezvoltă în om rigoarea, forța spirituală și morală. Pe de altă parte, Licurg, fiu de rege, introduce în Sparta prima guvernare de tip democratic. Timp de trei secole, până în 371 î.Hr., în statul spartan se aplică măsuri democratice de organizare. Licurg trece tot pământul în proprietatea statului, apoi îl redistribuie fiecărui cetățean, trecându-l în proprietate individuală. Un statut deosebit aveau copiii în Sparta, unde fiecare copil primea la naștere un lot de pământ, de-venind proprietar.

Noile raporturi între economie, pedagogie și politică dovedesc pentru perioada respectivă grija statului față de generația tânără. Prin eliminarea dorinței de îmbogățire excesivă, prin măsuri economice (de exemplu, înlocuirea banilor din aur și argint cu monezi din fier) se menține câteva secole echilibrul social. În mod analog cu Moise, care a spart tablele sale pentru ca poporul să aplice conținutul lor, și nu doar să li se închine, Licurg refuză ca legile sale să fie scrise, pentru a fi aplicate prin exercițiu de viață. Urmarea va fi că omul învață să trăiască în bună rânduială în cetate. Cu câteva secole mai înainte, în Midian, Moise îl întâlnește pe învățatul neevreu Ietro, de la care învață legi de coexistență pașnică. Mai exact, ei învață unul de la celălalt, într-o armonie desăvârșită.

Pentru a înțelege importanța și frumusețea multor idei din trecut, este necesar să le cunoaștem, să le transmitem tinerei generații. Ca un exemplu, juristul și filosoful englez Jeremy -Bentham (1748-1832) considera două discuri concentrice în care cel mic reprezenta Dreptul și cel mare Morala. Evident, tot ceea ce este drept, este și moral. Discurile erau în viziunea sa inegale, deoarece nu tot ceea ce este moral este transformat într-o lege. De exemplu, a nu ajuta un om sărac, în suferință, este imoral, dar nu este considerat o infracțiune. Cu 3000 de ani în urmă, în concepția iudaică, cele două discuri concentrice coincideau, adică, tot ceea ce era considerat drept era moral și reciproc. Au fost create 613 porunci, dintre care astăzi sunt aplicate efectiv aproximativ 300.

Cuvântul, transmis pe cale orală, apoi în scris, reprezintă forma de exprimare a gândurilor, a experiențelor personale proprii generațiilor următoare, pentru ca acestea să poată păși mai lesne la alegerea propriului drum în viață. Fiecare literă, fiecare cuvânt din orice limbă este un legământ. Prin înțelegerea codului, se transferă de la o persoană la alta energie, dar și credință. Este unanim recunoscut faptul că actul creației este precedat de o pregătire culturală solidă. Cu cât principiile educaționale ale unui popor și matricea pedagogică sunt mai solide, cu atât capacitatea sa creatoare este mai puternică. Cartea unește și reunește spiritele de excepție ale celor care au fost cu cele ce vor veni. Ea exprimă totodată frumusețea ideii de unitate prin diversitate. Lectura are poate cel mai important rol în formarea și înălțarea spirituală a omului.

Prin virtuțile sale, o carte de valoare înseamnă înțelegere, descoperire, moment de revelație, dar și de dezvoltare a gândirii critice, de conturare a opiniei personale, a creativității. Cartea devine de fapt o realitate fascinantă, care îl determină pe cititor „să comunice“ și „să se comunice“. Împreună, educatori și tineri – elevi și studenți –, suntem părtași, mental și afectiv, la bogăția informației transmise, suntem determinați să reacționăm, să ne exprimăm opinii. Cartea devine un univers fabulos care ne transmite un sistem corect de valori cu efect reglator pentru viața noastră interioară, pentru preferințele, opiniile și creativitatea proprie, motivându-ne pentru actul lecturii.

Prin lectură se construiesc punți de întâlnire, de convergență, sub semnul dialogului într o lume deschisă, străină de orice fel de încorsetări. De aici, bucuria lecturii, emoția pe care ne-o dă subiectivitatea receptării și, implicit, formarea unei personalități autonome. În pofida dezvoltării fără precedent a științei, tehnicii, a tehnologiei, omul modern se simte stingher, de multe ori chiar nefericit. Prin accesarea unor resorturi sufletești, însă, prin umanism, putem redeveni puternici, încrezători și chiar fericiți.

Să cităm câteva pasaje din „Manualul“ lui Epictet: „Din toate cele ce sunt, unele depind de noi, altele nu depind de noi. De noi depind gândul, avântul, pornirea, respingerea, și într-un cuvânt, câte sunt lucrurile noastre; nu depind de noi trupul, proprietatea, faima, funcțiile și, într-un cuvânt, câte nu sunt lucrurile noastre. Cele ce depind de noi sunt din fire libere, fără constrângeri, fără piedici, iar cele ce nu depind de noi sunt fără vlagă, robite, supuse constrângerilor, în voia altora“.

În acest sens, vom prezenta câteva repere din istorie, apoi vom exemplifica importanța relației mentor-discipol. Simbolistica numărului este a unității dintre creator, carte și transmițători. Omul, sinteză între lut și spirit, este menit să înfrunte zările pentru a cuceri cele mai de nebănuit înălțimi, pentru a cuceri cele mai multe atribute ale celui către care își îndreaptă privirile. Cunoașterea ezoterică provine din aceeași unitate esențială a adevărului și se manifestă în mod analog pe întregul glob. De exemplu, poporul toltec, care a dispărut inexplicabil din istorie (800-1000 d.Hr.), a avut o viziune ezoterică. Toltecii locuiau la Teotihuacan, străveche așezare situată în sudul Mexicului, unde „omul devenea zeu“. Tot ceea ce există este o ființă vie, lumina este mesagerul vieții, deoarece aceasta este vie și transmite toate informațiile. Ei considerau că sunt deosebit de importante omul (tonal) și lumina (nagual).

Idealul exterior insuflat de părinți, școală, religie ne învață să visăm. Informațiile sunt convertite în visul interior, ceea ce creează propriul sistem de credințe. La maturizare, judecătorul interior devine Cartea noastră de Legi care guvernează visul nostru personal. „Ceața“ pe care toltecii o numeau „mitote“ este visul nostru personal despre viață. Distincția dintre idealul creat și imaginea noastră reală generează fenomene de auto-abuz, de auto-respingere, creează frustrări. Ei considerau că frica, vechile legăminte și condiționări trebuie îndepărtate, împrăștiind astfel ceața. Pentru a nu ne irosi energiile, toltecii propuneau un nou vis pe care l-au prezentat sub forma unor principii, care să ne conducă spre calea libertății: a) fii impecabil cu ceea ce spui; b) nu considera nimic ca pe un afront personal; c) nu genera doar presupuneri; d) totdeauna realizează ceea ce poți mai bine. În felul acesta, viața devine mai ușoară când îți iubești calea proprie în viață, modul în care trăiești. Iubirea în acțiune poate produce fericirea, pacea interioară. Moise numea conceptul de fericire absolută „Pământul Făgăduinței“, Buddha „Nirvana“, Iisus „Rai“, toltecii îl numeau „Noul Vis“. Iată o demonstrație a unității în diversitate.

Nașterea unei religii a reprezentat un nou avânt în emanciparea ființei umane, iar moartea unei religii a fost însoțită de o depreciere comportamentală. Probabil, omul contemporan suferă de o distanțare între minte și sufletul uman, prin pierderea memoriei sale culturale. Cultura tehnologică dusă la extrem depersonalizează, rupe lanțul biologic al evoluției naturale. Să amintim că primul părinte al omenirii este Avraam. El privește spre înălțimi și își îndeamnă urmașii, discipolii, să privească spre crestele perfecțiunii. Este generator de creație, îndeamnă la înnobilare sufletească, „la dragoste de adevăr“. Consideră că gândul și fapta se îmbină cu sufletul și trupul. Prin Avraam se deschide drumul istoric al evoluției omului, un capitol al cultului pentru supraviețuirea și reușita copilului. Astfel, religia scrie unul dintre cele mai importante capitole de pedagogie culturală.

Matricea noastră culturală diferențiază persoane care posedă relativ aceeași inteligență logică, tehnologică, aceleași cunoștințe. Sentimentele, credințele, judecățile de valoare asupra a ceea ce este bine sau rău ne diferențiază. Corpul uman este considerat o ființă geometrică, măsurabilă, în schimb, psihicul nostru este ființa invizibilă, nemăsurabilă, infinită. Sufletul poate fi considerat ca o serie numerică formată din valori pozitive și negative. Ne amintim aici de un criteriu frumos al matematicianului Bernhard Riemann, dat pentru seriile semiconvergente (într-o serie semiconvergentă, prin schimbarea ordinii termenilor săi, seria devine convergentă, având suma orice număr real ales inițial sau devine divergentă). Depinde de propriul nostru liber arbitru de a alege valori pozitive care sunt obținute prin acțiunile întreprinse de-a lungul existenței. Rezultă de aici diferența dintre omul învățat și omul educat. Învățătura ține omul legat de pământ, iar educația ridică natura omului spre Olimp. Moise și Licurg au susținut educația prin porunci divine, respectiv prin imperative categorice, transformând popoarele lor. Forța morală a omului este evidențiată de Moise și Licurg, fiecare cu mijloacele proprii.

Personalitățile de ordin moral sau religios (profeții), care au răspuns întrebărilor noastre despre divinitate, au fost imediat sau mai ușor acceptate. Drumul adevărului divin și moral fiind luminos, fiind relevat, face ca autoritatea lor spirituală să fie urmată de oameni, fără cercetări și analize ale adevărurilor admise.

În cazul descoperirilor științifice, adevărurile sunt mai greu acceptate. Fiind adevăruri dobândite, ceilalți oameni le acceptă după ce se conving de temeliile logice pe care acestea se bazează. Astfel de personalități sunt numite genii.

Orientul, prin sufletul său static, a generat profeți, iar Occidentul, prin sufletul dinamic, a generat genii. Originea tuturor idealurilor morale ale omenirii, realizate prin religii, o regăsim în Orient. Acest dualism, între profet și geniu, caracterizează spiritul poporului care l-a dat pe Moise, profet și legiuitor, și căruia, prin glasul lui Dumnezeu, a cunoscut adevărul.

În lucrarea Fundamentele moralei, A. Schopenhauer, considera că motivele generale la care se raportează toate acțiunile omului sunt: „a) Egoismul, sau voința care urmărește binele propriu (nu are limite); b) Răutatea, sau voința urmărind răul celuilalt (poate merge până la extrema cruzime); c) Mila, sau voința care urmărește binele celuilalt (poate merge până la noblețe și măreția sufletului). Apoi concluziona: „…cât de mică este cantitatea de justiție adevărată, liberă, spontană, dezinteresată, nedisimulată pe care o întâlnim printre oameni“.

Comportamentul, în relație cu binele societății dovedesc marile virtuți lăudate de înțelepții chinezi: Mila; Justiția; Politețea; Înțelepciunea; Sinceritatea.

Majoritatea oamenilor consideră că binele suprem se reduce la trei lucruri: bogăție, onoare și voluptate senzuală. Sufletul, argumenta Spinoza, este mult împiedicat să gândească la un alt bine. Sunt argumentate tristețile sufletești generate de acestea, cât și pericolele generate de atașarea oamenilor de oricare dintre ele. „Iubirea pentru un lucru etern și infinit inspiră sufletului pură bucurie, neurmată nicicând de vreo tristețe“.

Cele trei lucruri amintite pot fi nevătămătoare dacă au o limită rezonabilă (pentru păstrarea sănătății individuale) și pot constitui mijloace, nu scopuri în sine, pentru a contribui la atingerea binelui adevărat, a unei firi proprii superioare.

Metoda indicată de Spinoza, de îndrumare a sufletului, este de a cunoaște mai mult, de a înțelege natura cu propriile forțe. Prin cunoașterea de sine, omul își poate stabili reguli de viață prin care se detașează de lucruri nefolositoare, îndreptându-și atenția către cunoașterea ființei celei mai desăvârșite.

Un exemplu demn de urmat, cercetător implicat în soarta omenirii, dând dovadă de o tărie de caracter deosebită, a fost matematicianul Grothendieck Alexander (1928-2014).

Povestea vieții sale nu este chiar unică în istoria științei. O asemănare ar putea fi cu traseul urmat de Ludwig Boltzmann, dar sunt și diferențe între acestea. Activitatea lui Bolzmann a fost respinsă de comunitatea științifică în timpul vieții sale, spre deosebire de rezultatele obținute de Grothendieck care au fost apreciate de la început.

Este considerat un magician al matematicii, dovedind o incomparabilă creativitate și o capacitate unică de a evidenția fenome nele complexe și de a reda principiile esențiale.

În 25 mai 1970 a avut loc o mare cotitură în viața sa, informând Comitetul Științific din Institut des Hautes Etudes Scientifiques (IHES) de încetare a activității sale. În cei 11 ani și 8 luni a realizat atâtea noi rezultate. Deși studiile matematice nu au fost principala sa preocupare, în anii următori, până în 1988, a deținut poziția de profesor invitat și om de știință timp de 2 ani, la Collège de France, prin ajutorul acordat de prietenul și matematicianul renumit Jean-Pierre Serre. Prelegerile erau urmate invariabil de discuții politice. A lucrat temporar, un an, la Universitatea din Orsay, apoi următorii ani la diferite universități din America de Nord. Apoi a ales să susțină cursuri pentru studenți și doctoranzi la Universitatea din Montpellier și la împlinirea vârstei de 60 de ani s-a retras. El a întreprins matematică dintr-o sete de cunoaștere și de asemenea, dintr-un mare sentiment de responsabilitate.

Și-a stabilit noi obiective complet diferite față de cele urmate până atunci, obiective care l-au înstrăinat din ce în ce mai mult de societate. Era convins că această nouă cale îl va conduce spre o mai mare maturitate, libertate interioară, independență și spiritualitate. „Jocul“ lui Grothedieck, prin adâncimile spirituale auto-impuse, se apropie de J.J. Rousseau, care scria în fruntea Confesiunilor sale: „Purced la o faptă care n-a mai fost vreodată săvârșită și nu va mai fi imitată“. Reamintim că Rousseau și-a scris Confesiunile în ultimul deceniu de viață, când rupsese relațiile cu foștii lui prieteni, scriitori enciclopediști, pe care îi acuza de sumbre mașinațiuni.

Relativ la viziunea lui Grothendieck despre umanitate, el împarte creativitatea umană și cunoașterea în trei nivele: fizice-sexuale, intelectuale-artistice și spirituale. El subliniază că primele două niveluri sunt legate în mod intrinsec și că destinul uman este de a găsi adevărata spiritualitate.

Gândurile sale au fost deja determinate de concepte religioase, mistice și ezoterice. Când folosește cuvântul pasiune, aceasta rezonează în mod inconfundabil cu o „poveste de suferință“.

Într-adevăr, viața lui Grothendieck este o poveste de suferință. El subliniază în meditațiile sale, cât și în scrisori, că pasiunea pentru matematica nu s-a diminuat, dar el a descris aceasta ca fiind o „călătorie prin deșert“.

Trei domenii aproape imposibil de distins de efort au fost în centrul activității sale: matematica, lupta împotriva militarismului și armamentului, în special armamentul nuclear și războiul din Vietnam.

El a fondat un grup numit „Survivre“ („a supraviețui“), mai târziu „Survivre et Vivre („a supraviețui și a trăi“), căruia i-a dedicat aproape toată energia sa (cât și mijloace financiare!) între anii 1970-1972. Pentru Grothendieck a fost imposibil să poată reconcilia atitudinea autorităților față de convingerile sale politice pacifiste, anarhiste și radicale de stânga. Grothendieck nu a recunoscut nicio autoritate. Această trăsătură de personalitate majoră a fost moștenirea părinților săi, în special a mamei sale, dar și a anilor pe care i-a petrecut locuind cu Heydorns, în lagăre de internare, și în Le Chambon-sur-Lignon. Pe tatăl său, Alexander Shapiro, l-a pierdut în anul 1942 la Auschwitz.

Grothendieck arată indiferență și chiar ostilitate față de fizica teoretică, un subiect vinovat de utilizarea bombelor atomice.

Înțelegem astăzi câtă nevoie de înțelepciune, de cultură și de bunătate sunt necesare din partea celor ce conduc destinele națiunilor.

Concluzii

Scurta noastră incursiune a evidențiat:

a) Rolul hotărâtor al mentorului în formarea discipolilor.

b) Importanța dotării intelectuale cu care un individ vine pe lume.

c) Calitățile morale ale individului în devenirea sa la calitatea de om.

d) Rolul formării unei educații care se rafinează, se îmbogățește în nuanțe, pe parcursul întregii vieți.

e) Înțelegerea fenomenelor actuale prin accesarea istoriei culturii.

f) Apropierea filosofiei de religie.

g) Importanța pe care dezvoltarea cunoașterii științifice, artistice și religioase o are asupra omului modern.

h) „Întreaga istorie a filosofiei occidentale e cuprinsă, profetic, în acest parcurs: de la presocratici la filosofia analitică, de la tematica înțelepciunii la dexteritatea conceptuală, de la interogația ziditoare la interogația relativizantă, orientată spre de-legitimarea interogației înseși. Pe acest fundal ar fi, poate, nevoie să reluăm totul de la capăt. Să reîncepem filosofia, adoptând exigențele ei aurorale, stilistica ei antică“ (Andrei Pleșu“).

i) Acțiunile războinice ale unor guverne împotriva altor popoare și teama ca rezultatele cercetărilor să nu fie folosite în scopuri militare l-au determinat pe Grothendieck să părăsească activitatea științifică. El este un exemplu demn de urmat: cercetător implicat în soarta omenirii, dând dovadă de o tărie de caracter deosebită.

j) Metoda rațională de luare a deciziilor morale evidențiază acțiunile lui Grothendieck care, la nivel social, conduc la fericirea câtor mai mulți oameni. Comportamentul, în relație cu binele societății, dovedesc marile virtuți lăudate de înțelepți încă din antichitate.

k) Astăzi, mai mult ca oricând, matematicienii și mai general, oamenii de știință, au nevoie de exemplul dat de Grothendieck, atât pentru activitatea de cercetare, cât și a unui spirit civic înalt.

Prof. dr. Costel Chiteș – Colegiul Național Tudor Vianu, București

Articol publicat în nr. 55-56-57 al revistei Tribuna Învățământului