Prof. univ. dr. Ioan Scurtu

După înlăturarea domnitorului Alexandru Ioan Cuza, în urma complotului din noaptea de 10/11 februarie 1866 (stil vechi), s-a urmărit aducerea la conducerea României a unui domnitor dintr-o dinastie străină, aşa cum ceruseră adunările ad-hoc în 1857.
Ca urmare, Ion Ghica, noul preşedinte al Consiliului de Miniştri, numit de Locotenenţa Domnească, l-a propus în calitate de domnitor al României pe Filip de Flandra, fratele regelui Belgiei.
Întrunite în şedinţă comună în ziua de 11 fe­bruarie, Adunarea Deputaţilor şi Senatul au aprobat prin aclamaţii această propunere.
S-a depus jurământul de credinţă faţă de noul domnitor şi a fost desemnată o delegaţie care să se deplaseze în Belgia pentru a-i oferi principelui Filip de Flandra tronul României. Numai că, la 14/26 februarie, acesta a făcut cunoscut că nu putea primi „chemarea aşa de măgulitoare a poporului român“.
În această situaţie penibilă, i s-a cerut sfatul lui Napoleon al III-lea, împăratul Franţei, care a sugerat să se apeleze la prinţul Carol de Hohenzollern. Cu acceptul Guvernului, Ion C. Brătianu s-a deplasat la Düsseldorf, unde, la 19/31 martie, a discutat cu Carol Anton de Hohenzollern-Sigmaringen, guvernatorul Renaniei, şi cu fiul acestuia, Carol-Ludovic de Hohenzollern, în vârstă de 27 de ani. Potrivit propriilor sale însemnări, Carol a răspuns că „nu se simte destoinic pentru o astfel de misiune, deşi curajul nu i-ar lipsi“. A precizat că trebuia să ceară aprobarea regelui Prusiei, deoarece „fără învoirea lui nu putea să facă un pas atât de important“.
După aceste discuţii, Brătianu a transmis în ţară că prinţul Carol „primeşte coroana fără condiţiuni“.
Imediat, Locotenenţa Domnească a anunţat organizarea unui plebiscit (referendum) pentru „alegerea principelui Carol-Ludovic de Hohenzollern ca domn al României sub numele de Carol I“.
Rezultatul oficial a fost: 685.969 de voturi pentru, 124 de abţineri şi 224 de voturi contra.
Între timp, Carol a avut o discuţie cu cancelarul Otto von Bismarck, care l-a sfătuit să ia „hotărârea îndrăzneaţă“, şi cu regele Wilhelm I, care i-a urat „Dumnezeu să te aibă în pază“.
La 29 aprilie/11 mai, Carol s-a deplasat în Elveţia, la Zürich, unde a obţinut un paşaport fals pe numele Karl Hettingen, „călătorind la Odessa pentru afaceri“. Semnalmentele înscrise în paşaport erau „ochi albaştri, păr negru, nas vulturesc, mustăţi şi barbă mijind pe obraji, statură zveltă“. În drum spre România urma să călătorească incognito, deoarece trebuia să treacă prin Austria, ţară cu care Prusia se afla în preajma războiului. El era ofiţer prusac şi ca atare considerat inamic, putând fi luat prizonier sau chiar împuşcat.
Însoţit de consilierul von Werner şi de şambelanul Mayenfisch, prinţul a plecat cu trenul în ziua de 3 mai pe ruta Augsburg – München – Salzburg – Viena – Pesta – Timişoara – Baziaş (ultima staţie a căilor ferate austriece).
La Salzburg a avut mari emoţii. Cităm din memoriile sale: „Trecând de Rosenheim, trenul ajunse la Salzburg, graniţa dintre Bavaria şi Austria. Cu inima palpitând, prinţul coboară în gară. Toţi călătorii trebuiseră să părăsească vagoanele şi prinţul îşi făcu drum pe peronul plin de oameni spre sala de aşteptare.
La intrare fu oprit de un funcţionar vamal care trebuia să vizeze paşapoartele. Pe un ton nepoliticos, întrebă pe prinţ cum îl cheamă. Domnul de Werner, care venea îndată după tânărul domn, întinse funcţionarului sacul său de voiaj, zicând: «Am să declar nişte ţigări». În grabă, prinţul uitase ce nume adoptase. Îşi scoase însă paşaportul şi-l întinse funcţionarului nepoliticos. Din fericire, era cu ochelarii pe nas.
Între timp, mulţimea îl silea să treacă în sala de aşteptare şi se aşeză cu dl. von Werner la o masă să guste ceva. Nişte ofiţeri austrieci intraseră atunci în sală şi prinţul recunoscu pe câţiva din Regimentul «Regele Belgiei», cu care fusese în anul 1864 în Silezia. Se ascunse îndărătul unei gazete şi părea cufundat în citire, pe când ofiţerii se plimbară de două ori pe lângă masă.
În sfârşit, se dădu semnalul urcării în tren. După ce prinţul şi însoţitorii săi asistaseră la o revizuire superficială a bagajelor şi-şi reprimiră paşapoartele pe peron, îşi luă fiecare locul, şi anume prinţul într-un vagon de clasa a doua, plin de lume, cam dubioasă, amestecată.
Înainte de plecarea trenului, funcţionarul cu paşaportul intră fără veste în vagonul în care se afla prinţul. Acestuia i se păru că el ar fi obiectul examenului atent al funcţionarului, şi când îl văzu pe urmă însemnându-şi ceva în carnet, trebui să se teamă că funcţionarul bănuise ceva şi acum avea de gând să raporteze despre dânsul la Viena, ca să fie observat acolo. La ora 6 seara, trenul plecă din Salzburg.
Călătoria prin noaptea foarte răcoroasă era chinuitoare pentru prinţ şi i se părea nesfârşită. Gândul că îndrăzneaţa-i întreprindere putea să nu izbutească nu-l lăsa să doarmă şi se ocupa cu cumpănirea tuturor eventualităţilor, ca să fie pregătit la orice“.
Fără alte incidente şi emoţii, prinţul Carol a ajuns cu bine la Baziaş. Aici a trebuit să aştepte două zile vaporul pentru a trece Dunărea la Orşova. La 8/20 mai 1866, Carol a fost salutat de locotenentul Sergiu Lenş, dar şi de Ion C. Brătianu, care călătorise de la Pesta în acelaşi tren, prefăcându-se că nu-l cunoaşte pe tânărul prinţ. S-a „deconspirat“ în momentul în care amândoi se aflau deja în România.
După un popas la Craiova şi unul la Goleşti, Carol a sosit în Bucureşti în dimineaţa zilei de 10 mai. În aceeaşi zi, s-a prezentat în Parlament, în faţa căruia locotenentul domnesc Nicolae Haralambie a citit formula de jurământ: „Jur să fiu credincios legilor ţării, a păzi religiunea României, precum şi integritatea teritoriului ei, şi a domni ca domn constituţional“. Principele a spus în limba română: „Jur!“
Începea astfel cea mai lungă domnie din istoria românilor (48 de ani), în timpul căreia, la 9 mai 1877, a fost proclamată Independenţa de stat a României, iar la 14 martie 1881 a fost votată legea pentru proclamarea regatului, festivitatea de încoronare având loc în ziua de 10 mai 1881.
Din 1881, cele trei evenimente (urcarea pe tron, independenţa şi regatul) au fost sărbătorite la 10 mai, care a devenit Ziua Naţională a României până în 1948.