O temă fecundă de reflecție, în cadrul larg și dramatic al devenirii noastre ca națiune, o reprezintă domniile fanariote și rolul acestora în istoria și civilizația românească. Istoric, domnitorii fanarioți ai celor două țări române de la est și sud de Carpați marchează o eră tulbure, de existență la limită, dar și de construcție, care se întinde în secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, de la sfârșitul domniilor pământene (Cantemir și Brâncoveanu) până la Revoluția lui Tudor, de la 1821. Este un timp de tranziție, de lumini și umbre, de bogăție și sărăcie-lucie, de strălucire și suferință, de fast și mizerie. Este epoca în care se adună bogății fabuloase, se ridică, peste mlaștini și noroaie, palate de un lux exorbitant, dar și vremea în care populația Bucureștilor este devastată de boli și molime cumplite, precum ciuma lui Caragea (cunoscută în popor drept „boala lui Calache”). Pe Podul Mogoșoaiei (Calea Victoriei de azi), din capătul de sus până la mlăștinoasa Dâmboviță (un fel de „Delta Văcărești” avant la lettre), se preumblă trăsuri alcătuite în atelierele din Viena, faetoane cu domnițe fragede, cucoane în plină strălucire, înzorzonate cu giuvaiericale și dulci în naivitatea lor cupidă, boieri trândavi în luxurie levantin-bizantină, în miresme grele de Orient și vagi adieri de Paris, dar și ologi, ciungi, milogi, ghicitoare, șuți și borfași și tot soiul de dezmoșteniți ai sorții, adunați de prin cotloanele tâgurilor valahe și din ungherele Balcanilor. În acest spațiu, se ciocnesc civilizații, culturi și mentalități aflate la antipozi. Spiritul și strălucirea Orientului, moravurile, obiceiurile și ritualurile bizantin-fanariote se întâlnesc cu elemente de modernitate și cu spiritul progresist al Occidentului. Ele ajung să coexiste, în paradigma „coincidentia oppositorum” sau după modelul „opușilor inseparabili” (Malița), într-o sinergie originală, combinându-se într-o formulă aparte, fertilă în spațiul nostru existențial.

În general, evaluăm critic perioada fanariotă, relifând tarele și viciile acestei experiențe istorice. Fanarioții sunt rezidenții mahalalei Fanarului din Istanbul, din inima Imperiului Otoman, membrii unei aristocrații scăpătate, speculanți, intriganți, ariviști, care trăiesc acut nostalgia măririi, însetați de avere și de putere. Ei își cumpără domnia la Înalta Poartă și parvin la demnitatea puterii absolute în țările dunărene pe aur și bani peșin. Principiul este simplu: ia domnia cine dă mai mult. Desigur că investiția în demnitatea publică urmează a fi recuperată însutit și înmiit odată cu ungerea noului domn pe tronul Valahiei sau Moldovei. Iar pofta de avere și de mărire, de lux și de putere este mare. Domnia fanariotă, fie la sud, fie la nord de Milcov, hotarul dintre cele două țărișoare-surori, bătute de vântul istoriei, înseamnă: pe de o parte, corupție devastatoare, abuzuri, intrigi, trădare, exploatarea sălbatică a țăranilor, biruri inimaginabile, jaf, sărăcie, suferință, boală, moarte; pe de altă parte: bogăție, lux exorbitant, trândăvie, plăcere. Emblematici, în sens nefast, pentru domniile fanariote, sunt arendașii moșiilor, lupi flămânzi, în goană după îmbogățire, corupți până în măduva oaselor, care îi exploatează feroce pe țăranii-sclavi. Câteodată, unii din speța lor sunt pedepsiți exemplar de către sătenii cărora le-a ajuns cuțitul la os (vezi: „Răscoala” sau „Desculț”).

În acest cadru complicat și pestriț, a prins contur conceptual „fanariotismul”, termen care definește generic o epocă și o mentalitate. Circumscrisă istoric, această mentalitate își depășește limitele temporale și se extinde de-a lungul istoriei noastre moderne și contemporane. „Fanariotismul” s-a impus ca un model, în guvernare și administrație, în mediul politic și socio-economic și chiar în procesul devenirii individuale. El a marcat într-atât etosul valah încât a fost asimilat, cu succes, în spiritul românilor, în mentalitatea și civilizația românească. Este adevărat că a beneficiat de un teren fertil, prielnic semințelor semănate de „sistemul” de gândire din miezul imperiului în declin. În timp, fanariotismul a devenit un element structural al lumii valahe și al filosofiei românești a existenței, un „brand” al civilizației din spațiul carpato-danubiano-pontic.

„Fanariotismul”, în accepțiunea de mai sus, desemnează partea negativă a unei epoci istorice. Dar domniile fanariote transcend, sub unele aspecte, esențiale, această receptare, care este doar parțială. Fanarioții, mulți dintre ei oameni cu carte, obraze subțiri, chiar dacă lacomi și cinici, dedulciți nu numai la ispitele puterii și la plăcerile vieții, ci și la bucuriile cărților, au desfășurat, de-a lungul tulburatelor lor domnii, o operă de edificare a civilizației românești și de ridicare culturală. Au făcut pravile și coduri, au pus bazele unui sistem juridic racordat la Occident, au făcut școli, spitale, biserici, instituții, au încurajat educația, cultura și spiritualitatea, au adus un aer de modernizare, deschizând, treptat, porțile civilizației românești către civilizația europeană a Luminilor și către Europa secolului romantic, al afirmării naționale. Fanarioții au întreprins, astfel, o operă civilizatoare, de emancipare și modernizare a lumii românești, încătușate într-o mare întârziere istorică, la marginea timpului, a geografiei și a istoriei. Contribuția lor la acest dificil proces de edificare istorică este mai importantă decât dimensiunea „fanariotă” a operei lor politice și administrative, decât „fanariotismul” privit în ipostaza lui morală. Ne place sau nu, pe lângă relele pe care le-a adus în lumea românească, răvășită de toate stihiile, din interior și din exterior, era fanariotă, cu tot „fanariotismul” ei, a participat, și chiar substanțial, la modernizarea societății românești.

Suntem tentați să invocăm această epocă și să folosim termenii care o definesc pentru a exprima judecăți critice la adresa prezentului. Vorbim de „fanarioții” care au acaparat treburile publice, de apucăturile „fanariote” ale unora dintre potentații și baronii de azi, de „fanariotismul” politicii valahe și al multora dintre corifeii acesteia… Acuzăm „fanariotismul” societății românești, al civilizației noastre actuale, aflate la răscrucea lumilor și mentalităților. Citim Fanarul în fibra morală a lumii noastre… Prin aceste definiții, acuzăm corupția, lăcomia, hoția, intriga, delațiunea, miniciuna, trădarea, parvenitismul, arivismul, vizăm inconsistența morală, neseriozitatea și celelalte rele care fac ravagii în societatea prezentului. Dar, după cum am văzut, „fanariotismul” are o arie referențială mai extinsă, care include și lucruri bune. Între ele, cartea, instrucția și educația, vocația pentru valorile civilizației, interesul pentru emanciparea individului și a societății prin cultură, știință, artă, cunoaștere. Din această perspectivă, calificativele în cauză, prin semnificațiile lor constructive, de esență umanistă, nu mai au acoperire în lumea pe care încearcă să o definească.

Așadar, fanarioții de astăzi nu sunt „fanarioți” decât într-o măsură, aceea a dimensiunii morale, care întrunește tarele unei mentalități viciate de lipsa valorilor întemeietoare și carențele unei conștiințe nestructurate etic. În această linie, fanariotismul lor își are o parte a rădăcinilor în mahalaua Fanarului. Altele rădăcini coboară cine știe unde, în adâncurile ADN-ului strămoșesc. „Fanariotismul” nu le mai este aplicabil ca definiție și calificativ celor în cauză în dimensiunea lui spirituală. Preocuparea acestora pentru educație și cultură, pentru modernizarea civilizației românești și alinierea ei la cea europeană, pentru emanciparea societății noastre prin valorile culturii și ale spiritului este din ce în ce mai inconsistentă, tinzând, în ritm galopant, spre zero.

„Fanariotismul” de azi este o formă augmentată, în ipostaza imoralității lui profunde, a celui de acum două secole. Corupția și abuzul, foamea de bani și setea de avere, parvenitismul, minciuna și trădarea cunosc astăzi forme de negândit în epoca Fanarului. Spolierea și umilirea celor mulți, sărăcia, mizeria și suferința celor „umiliți și obidiți” nu au egal în Europa civilizată, construită pe valorile umanismului. „Fanarioții” de azi, baronii politici și afaceriștii veroși ai capitalismului autohton, trăiesc în luxurie și opulență pe grămezi de bani, asigurați, ei și neamurile lor, de acum peste zece generații, prin averi incomensurabile ascunse în paradisuri fiscale. Săracii, în schimb, sunt din ce în ce mai săraci, pradă iluziilor, bolilor și lipsei de speranță. Cu munca și sângele lor, întrețin pe cei care fură și se îmbogășesc peste noapte, putrezi de bogați din banul public, putrezi moral, fără conștiință și fără suflet. Fanarioții de ieri au lăsat ceva în urmă: premisele și temeiurile unei civilizații. Cei de astăzi se străduiesc din răsputeri să distrugă și ce a mai rămas din ea.

Prof. univ. dr. IOSIF URS
Prof. univ. dr. SORIN IVAN