De-a lungul timpului, copiii au fost consideraţi drept o valoare centrală a societăţii, cea mai importantă resursă a viitorului. De aceea, naşterea, creşterea şi educarea lor au reprezentat subiecte de interes nu doar pentru familiilor lor, ci şi pentru comunităţile din care făceau parte, pentru societate în ansamblu.
În ţara noastră sunt recunoscute aspecte contradictorii referitoare la comportamentul adulţilor faţă de copii. Pe de-o parte, unii dintre sociologi identifică un model de familie centrată pe copil, familie care face eforturi consistente pentru a susţine cât mai adecvat dezvoltarea copilului, pe de altă parte, sunt recunoscute situaţii de viaţă negative, mulţi copii trăind în sărăcie, fiind obligaţi să muncească sau să cerşească, alţii sunt abandonaţi de familie, devin victime ale vagabondajului (una dintre cele mai cunoscute forme fiind surprinsă prin ceea ce numim copiii străzii), ale traficului de fiinţe umane.
În România de astăzi, trăiesc aproximativ 3,7 milioane de copii.
Din punct de vedere legislativ, copil este persoana care nu a împlinit vârsta de 18 ani şi nu a dobândit capacitatea deplină de exerciţiu. Un copil se află în dificultate dacă dezvoltarea sau integritatea sa fizică sau morală este periclitată. Sunt consideraţi, astfel, copii dispăruţi; abuzaţi, neglijaţi, abandonaţi; copii din familii sărace; copii ai străzii; copii dependenţi de substanţă; copii cu dizabilităţi/cu nevoi speciale; copii exploataţi (muncă, cerşetorie etc.); copii victime ale traficului de fiinţe umane. Copilul aflat în dificultate se bucură de protecţie şi de asistenţă în realizarea deplină şi în exercitarea corespunzătoare a drepturilor sale.
În anul 2004, a fost adoptată Legea nr. 272, privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, act normativ reactualizat în anul 2016, un document important privind politicile publice adresate copiilor.
Primii responsabili pentru creşterea, îngrijirea şi dezvoltarea copilului sunt chiar părinţii acestuia. Conform reglementărilor în vigoare, părinţii sunt obligaţi: să supravegheze copilul; să coopereze cu copilul şi să îi respecte viaţa intimă, privată şi demnitatea; să informeze copilul despre toate actele şi faptele care l-ar putea afecta şi să ia în considerare opinia acestuia; să întreprindă toate măsurile necesare pentru realizarea drepturilor copilului lor; să coopereze cu toate persoanele fizice şi persoanele juridice care exercită atribuţii în domeniul îngrijirii, educării şi formării profesionale a copilului.
Apoi, responsabilitatea faţă de copii revine comunităţii locale şi doar subsidiar statului.
Respectarea drepturilor copiilor este corelată cu respectul datorat drepturilor părinteşti şi respectului faţă de viaţa de familie. O atenţie deosebită este acordată faptului că ambii părinţi trebuie să îşi exercite obligaţiile şi drepturile faţă de copil. Separarea sau divorţul părinţilor nu trebuie să afecteze raporturile copilului cu fiecare părinte.
Principiul de bază este respectarea şi promovarea cu prioritate a interesului superior al copilului. Interesul superior al copilului desemnează cumulul de caracteristici şi nevoi individuale, rezultate în urma evaluării de către specialişti a situaţiei particulare a copilului.
Legea privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului prevede dreptul copilului la protejarea imaginii sale publice şi a vieţii sale intime, private şi familiale (Art. 22), stipulează dreptul copilului la respectarea personalităţii şi individualităţii sale şi insistă pe ideea că acesta nu poate fi supus pedepselor fizice sau altor tratamente umilitoare sau degradante. Măsurile de disciplinare a copilului nu pot fi stabilite decât în acord cu demnitatea copilului, nefiind permise sub niciun motiv pedepsele fizice ori acelea care se află în legătură cu dezvoltarea fizică, psihică sau care afectează starea emoţională a copilului (Art. 28).
Copilul are dreptul de a primi o educaţie care să îi permită dezvoltarea, în condiţii nediscriminatorii, a aptitudinilor şi personalităţii sale. Părinţii au cu prioritate dreptul de a alege felul educaţiei care urmează să fie dată copilului, au obligaţia de a înscrie copilul la şcoală şi de a asigura frecventarea cu regularitate de către acesta a cursurilor şcolare (Art. 47). În mod complementar, copilul are dreptul la odihnă şi vacanţă (Art. 49).
Realizarea în mod concret a drepturilor copilului presupune eforturi directe din partea familiei sale, a comunităţii, identificarea acelor strategii adecvate de punere în practică a măsurilor de politici publice.
La şcoală, copilul învaţă rolul de elev, se bucură de susţinerea profesorilor săi în educare şi formare, proces complex şi de lungă durată în care, pe măsura dezvoltării sale, se poate implica în mod activ. Şcoala îşi concentrează eforturile pe ceea ce, principial vorbind, numim învăţarea centrată pe elev. Aceasta facilitează formarea gândirii critice, permite un învăţământ diferenţiat şi orientat motivaţional pe înclinaţiile şi nevoile individuale, pune accent pe  înţelegerea şi aplicarea cunoştinţelor, încurajează munca în echipă, integrarea socială funcţională.
Între cei doi agenţi de socializare, familia şi şcoala, în cele mai multe cazuri există o concordanţă privind valorile, normele şi modelele comportamentale transmise copiilor. Sunt însă şi cazuri în care modelul social preluat de copil din familie, prin observare şi imitare, vine să contrazică direct sau implicit ceea ce elevul învaţă la şcoală. De exemplu, familia poate să transmită că obţinerea de venituri prin orice mijloace este de dorit, pe fondul insuficienţei resurselor şi a lipsei de perspectivă în depăşirea problemelor, în timp ce şcoala acreditează ideea conform căreia numai educaţia poate fi pârghia socială pentru obţinerea şi păstrarea unui loc de muncă decent, pentru realizarea unei cariere onorabile, precum şi pentru împlinirea propriei personalităţi. În astfel de cazuri, se poate întâmpla ca cei aflaţi în plin proces de maturizare să nu poate face cu uşurinţă distincţii, să nu se regăsească în contradicţiile vieţii de zi cu zi, şi atunci să caute echilibru în cadrul unor grupuri cu o cultură specifică, poate chiar a unora cu un potenţial deviant crescut. Cum altfel am explica faptul că, deşi bine intenţionate, familia şi şcoala sunt neglijate de câte un copil în favoarea unui grup oarecare, dar care dezvoltă un climat psiho-afectiv atrăgător, vine în întâmpinarea nevoilor de dezvoltare ale copilului?
Înţelegem, desigur, cât este de important nu numai să avem în cadrul familiei repere valorice consistente, dar şi că modelarea copiilor continuă la şcoală, se completează în cadrul familiei, pentru a se relua la un alt nivel în cadrul şcolii şi aşa mai departe. De aici se impune să fim atenţi la concordanţa educaţională acordată copiilor atât în familie, cât şi în cadrul formal al instituţiilor de învăţământ. Nu doar o punere de acord principială, ci una reală, nuanţată de schimbările care au loc în societate.
Prof. dr. Cristina Ştefan
Colegiul Naţional „Spiru Haret“ – Bucureşti