De ce este nevoie de Corpul de profesori evaluatori pentru examenele și concursurile naționale (CPEECN)
Evaluarea. Componentă esențială a procesului de învățământ, încă este Cenușăreasa sistemului educațional românesc. De ce? Fiindcă fără standarde de evaluare nu se poate realiza o evaluare unitară, iar ultimele standarde au fost elaborate în 2003 (de ceea ce la momentul respectiv purta denumirea de Serviciul Național de Evaluare și Examinare). Între timp, programele școlare au trecut prin etape succesive de recalibrări, ba chiar au fost elaborate altele noi, dar standardele nu numai că nu au fost armonizate, dar în cazul noilor programe nici nu au fost formulate. Consecința? Profesorii măsoară performanțele elevilor raportându-le la cadrul de referință personal, ceea ce face ca optul acordat de profesorul X să nu reflecte același nivel de competență ca optul acordat de profesorul Y. Dar nu despre absența standardelor mi-am propus să vorbesc, deși am plecat de la această realitate, ci despre evaluarea în cadrul examenelor naționale.
Știți cum e să te întrebe un elev: „Doamna profesoară, ce ziceți, să fac contestație? Cred că am fost subevaluat…“? Știți cât de grea este neputința de a-i oferi un răspuns? Neasumarea, în fond, a unui răspuns? Știți ce furie simți când vezi că notele elevilor care și-au asumat depunerea contestației au crescut? Când 7,50 devine 9,80, când 6,80 devine 9, când 8,60 devine 10 și am zeci de astfel de exemple adunate în timp… Furie fiindcă nu au obținut nota asta încă de la început. Furie pentru că, poate, și alți elevi, care nu au avut curajul să depună contestație, au fost subevaluați.
Povestea este recurentă. Diferențele de notare se consideră erori umane. Subevaluări (elevi notați cu 4,70, deci picați, care după contestație obțin 5,80 sau 9), supraevaluări. E de fapt malpraxis. Nu e nimic diferit de cazul în care mergi la medic și-ți greșește diagnosticul, iar tu te dai de ceasul morții și apoi te duci la alt medic care îți spune să te liniștești că nu e nimic grav. Dacă te duci. Dacă nu, cari cu tine povara falsei boli și te îndopi cu medicamente care nu numai că nu îți fac bine, dar îți pot provoca o boală reală.
„Nu îmi place cum a scris, nu-i dau puncte“. „Nu sunt de acord cu argumentul ăsta. Nu-l punctez“. „De ce a adus în discuție experiența personală? Ce dacă scrie în cerință asta? Mie să-mi dea exemple din opere literare, nu din experiența lui. Și serios, ce experiență are un elev la 19 ani?“. „N-are decât să scrie ăștia în barem ce vor, eu punctez cum cred“. „Mie să-mi scrie tot, nu doar să dezvolte reperele…“. „Auzi, cică are opinie despre personaj… Cum adică are opinie? Cine se cred elevii ăstia? Critici literari?“. „Eu nu le predau așa, deci nu punctez“. „Ce dacă nu a respectat structura? E clar, are cultură… Îi dau punctajul maxim“. „Am dat mai mult, e drept, că m-a impresionat lucrarea… Scrie așa frumos…“. „Mi-e frică să-i dau 10. Mai bine 9,95“. „Uite cât a scris! Îi dau 6 puncte, ce dacă nu s-a raportat la cerință, a demonstrat că s-a pregătit“. „Acum chiar nu-i dai punctul pentru ortografie și punctuație fiindcă nu a pus punct la final de enunț și a început rândul cu virgulă?“. „A scris trei pagini despre comic, i-am dat punctaj maxim!“. „Nu au enunțat argumentele, dar le-au dezvoltat (sic!) și i-am punctat“. „Voi, divele de la licee și colegii stați să verificați numărul de cuvinte? Să fim serioși!“. „Și ce dacă în barem scrie așa? Eu dau cât vreau!“. „Voi ăștia de la liceu cereți prea multe de la elevi“.
Replicile de mai sus nu sunt ficțiune. Am reprodus din memorie ceea ce am auzit de-a lungul timpului în calitate de evaluator. Și mai e una care e regina replicilor. „Ce dacă nu merită? Corectăm în favoarea elevului“. De regulă, este argumentul supraevaluării. A corecta în favoarea elevului nu înseamnă de fapt să închizi ochii la erori, ci să iei în considerare orice altă formulare decât cea dată ca exemplu în barem. A corecta în favoarea elevului înseamnă de fapt să respecți precizarea din barem: „Se punctează orice formulare/modalitate de rezolvare corectă a cerințelor“. A aplica ad litteram principiul corectării în favoarea elevului înseamnă a favoriza mediocritatea („îi dau punctaj maxim, lasă, bine că a scris…“) și a-i dezavantaja pe elevii buni („nu pot să-i dau 10, putea să mai dea un citat, ceva…“).
de Monica Halaszi – profesor Colegiul Național „Liviu Rebreanu“, Bistrița
Articolul integral poate fi citit în Revista Tribuna Învățământului nr. 16 – aprilie 2021
