Schimbarea la față a școlii românești se produce. Oricâte nemulțumiri a acumulat societatea românească cu privire la feluritele Reforme și „reforme”, încercate vreme de un sfert de secol, imaginea de azi a școlii este cu totul alta decât cea de acum 10-15 ani. Și nu-i vorba doar de elevi și de relația lor cu școala, de etosul pe care-l creează aceștia serie după serie, ci, evident, și de programe, de lecții, de evaluare etc. Analize ale școlii există, multe dintre ele ținute cumva în sertar. S-au cheltuit de-a lungul anilor sume impresionante, cele mai multe din fonduri europene, pentru schimbarea la față a școlii românești și pentru a afla unde ne aflăm. Teoretic avem și o agenție de monitorizare a calității în sistemul de învățământ (ARACIP), ca și alte numeroase agenții care adună sub umbrela unor titulaturi adesea pompoase experți formați uneori sub semnul urgenței. O parte dintre ei s-au adaptat unui nou mecanism de funcționare a sistemului. Alții, ca și mulți dintre cei care manageriază vremelnic sistemul, mimează mai degrabă schimbarea. Dar nu aceste aspecte reprezintă în primul rând zona de interes a transformărilor din educație, ci mai degrabă modul în care, treptat, viziunile didactice s-au schimbat și se schimbă. Lecția a rămas, firește, principala formă de a transmite cunoștințe. Într-o formă mai mult sau mai puțin partenerială, într-o formă mai mult sau mai puțin autoritară. Dar pe lângă lecție au înflorit diverse alte modalități nonformale prin care elevii au fost remotivați, sau s-a încercat remotivarea acestora pentru învățare și ancorarea lor într-o societate a informației, adesea contradictorie, adesea nesemnificativă.
 Am în față un document al unui colegiu care are o tradiție deja serioasă, care obligă. Între altele, o existență de mai mult de o sută de ani. E vorba de Colegiul Național Pedagogic Constantin Brătescu, din Constanța. Număr cu grijă acțiunile desfășurate de școală, oferta școlii, cum se spune azi, dincolo de programul prevăzut de orar, ofertă menită a stimula afirmarea resurselor de talent și creativitate ale ele­vilor acestui colegiu. E vorba, cu alte cuvinte, de acele acțiuni care se subsumează conceptelor de carieră, talent, hobby-uri. Sunt 14 și doar unele dintre ele mai amintesc de vechea școală, ansamblu coral sau ansamblu sportiv, în vreme ce restul evidențiază ceea ce înseamnă educația în școala de azi. Iată câteva dintre aceste „proiecte”: CODECS. Liderii mileniului trei; Clubul de dezbateri și oratorie „Socrates”, Clubul lumii virtuale, Clubul de artă dramatică, Clubul ecologic, Clubul artelor etc. Cu siguranță, și nu doar la prima vedere, școala s-a reformat ca vi­ziune. În primul rând la nivelul conceptelor. De altfel, colegiul amintit a primit în mai multe rânduri titulatura de Școală Europeană, ceea ce e într-un fel o confirmare că noi concepte educative și o nouă „cultură educativă” s-a instaurat treptat.
În altă parte a țării, la Colegiul Național Unirea, din Focșani, ultimul număr al Revistei Noastre, care este, dacă nu ne înșelăm, cea mai veche revistă a elevilor, conține mai multe proiecte la o rubrică inti­tulată „Didactica”. Unul dintre acestea este un proiect de istorie „prin intermediul căruia două grupuri de elevi din Focșani și Transnistria și-au împărtășit cunoștințele și s-au împrietenit”. Proiectul a fost susținut de organizații nonguvernamentale, dar importantă a fost implicarea elevilor. Nu sunt de mare interes date precum cine și cum a participat. Important de știut este că proiectul s-a axat pe pro­mo­varea „valorilor democratice și a standardelor internațional recunoscute în domeniul drepturilor omului în Republica Moldova, inclusiv în regiunea transnistreană”, așa cum importantă ne apare și așezarea elevilor într-o realitate, istoric vorbind, sen­sibilă, precum și invitația adresată lor de a pătrunde în zone „critice” ale lumii de azi, în care se inter­sectează interese, valori, culturi, lucru extrem de im­por­tant, și care sunt adesea supuse unor uriașe manipulări, de unde și nevoia de „a ști”, de a fi informat. Tot important este și faptul că în acest caz cunoașterea are în vedere un criteriu cumva infailibil, cel cultural-istoric. Este poate singurul punct de reper cu o valoare cât de cât constantă și consacrată, ca să nu spun absolută, în lumea de azi.
În aceeași revistă sunt prezentate alte trei proiecte extrem de interesante, deși pentru unii dintre cei care vor parcurge aceste rânduri proiectele nu vor apărea ca fiind noutăți depline. Unul dintre ele a pornit cumva firesc, fără ca inițial să aibă ambiția de a deveni un „proiect” sau un experiment. Consemnez din textul de prezentare următoarea informație: „La clasa a IX-a F li s-a cerut elevilor să facă o analiză pe conotațiile substantivelor și verbelor din poezia «Clepsidre de țipete», de Ion Caraion”. „Produsele” temei au fost suficient de interesante, ni se spune apoi, pentru ca o parte dintre ele să fie prezentate în paginile revistei.
Ceea ce mi s-a părut ca ținând de-o anumită eficiență a fost mai ales caracterul punctual și aplicativ al proiectului, în condițiile în care încă destul de mulți profesori cer elevilor o obositoare și complicată lectură simbolică și metaforică a unor texte poetice, indiferent de particularitatea acestora. Se știe că în unele cazuri tocmai un procedeu de identificare a expresivității la nivelurile nesemantice, lexical în primul rând – cazul Bacovia –, devine o cale sigură de fixare a originalității unui poet. Citind unele dintre interpretări, îți poți da seama de disponibilitățile spe­ciale ale elevilor, dincolo de faptul că uneori interpretarea textului pare a se depărta destul de mult de „materia primă” oferită chiar de text. Așa cum, citind dezvoltările unor compoziții dintr-un alt proiect (Compoziție cu un început/și o situație dată/), am fost din nou surprins, de astă dată de calitatea imaginativă a unora dintre ele.
În sfârșit, în aceeași revistă avem prezentat și un proiect mai special, care a fost finalizat prin redac­tarea unui scurt roman, proiect realizat sub coordo­narea profesoarei Daniela Plăiașu… Dar iată și o prezentare a produsului final al acestuia: „Romanul «Nu mă lăsa să știu» este opera colectivă a elevilor clasei a X-a F, alcătuită după metoda scrierii folosind pașii votați de clasă. Noutatea este dată de existența unor redactori care, după votarea fiecărei informații importante în economia narațiunii, își asumă sarcina de a redacta câte o parte din scriere. La final, o echipă corectează totul, elimină eventualele inad­ver­tențe și omogenizează stilistic totul. Mai jos este doar un fragment din această scriere pe care plănuim să o tipărim într-o carte anume”.
Ceea ce s-a și întâmplat: „Nu mă lăsa să știu” a apărut în 2014, având un număr impresionant de autori, de autori ai viselor, de redactori, trei la număr, și, firește, și un profesor coordonator, Daniela Plăiașu.
Adrian COSTACHE