Filosofia nu este doar încoronare a culturii, cum se știe de multă vreme. Ea întărește relevanța prestațiilor. Mulți oameni sunt inteligenți și dispun de cultură largă, dar urcarea la gânduri filosofice asupra vieții, istoriei, lumii le asigură anvergura neobișnuită. Mihai Eminescu, Lucian Blaga, Constantin Brâncuși, Nichita Stănescu, Marin Preda, Thomas Mann, Paul Celan, Albert Camus sunt doar câteva exemple. Nu toți au scris filosofie, dar viziunea lor a ajuns în bună măsură filosofică.

Când te ocupi de filosofie este normal să te confrunți cu cei mai mari – să le citești opera, să o analizezi, să tragi învățăminte. Așa cum cel care face rachete cercetează mai întâi performanțele maxime din domeniu, cum cel care construiește automobile sau produce medicamente se adresează vârfurilor, tot astfel și în filosofie confruntarea cu vârfurile este obligația implicită. Cel puțin așa am resimțit relația mea cu unii filosofi – între ei fiind Martin Heidegger.

Dacă ai citit destul și „ai gândit împreună cu Heidegger“, nici nu te poți despărți ușor de opera lui. S-a întâmplat cu mulți dintre cei care i-au urmat pe scena filosofiei, dintre care unii nici nu au fost neapărat în siajul filosofării sale.

Cel mai profilat filosof de azi, Habermas, mărturisea că tinerețea sa a fost mar­cată de fascinația pentru scrierea ma­joră a lui Heidegger și a secolului – Sein und Zeit (1927). Apoi a avut curajul să pună în joc tema „a gândi cu Heidegger împotriva
lui Heidegger“ (mit Heidegger gegen ­Heidegger denken), pe când Heidegger trăia. Acesta a și întrebat cine este acela care într-un articol din Frankfurter ­Allgemeine Zeitung îl aborda astfel.

Dar Habermas nu s-a putut opri aici. Așa cum am arătat în monografia pe care i-am consacrat-o (Andrei Marga, Filosofia lui Habermas, 2017, ediția a doua), cel mai profilat filosof al zilelor noastre a reluat practic la intervale, inevitabil de la distanță, confruntarea cu mentorul anilor săi de formație.

Ca student, citisem, în jurul anului 1970, scrieri ale lui Heidegger. Energica sa punere în chestiune a „adevărurilor“ admise m-a impresionat de la început. Cărțile sale Ființă și timp, Kant și problema metafizicii (1929) și Scrisoarea asupra umanismului (1945) mi-au lăsat în minte numeroase întrebări. Probabil că disponibilitatea la a discuta ceea ce multora li se părea indiscutabil mi s-a întărit prin aceste lecturi. Nu m-a cucerit revenirea lui Heidegger la filosofiile antichității, eu fiind mai preocupat de experiențe sincronizate ale lumii, dar mi-a rămas mereu în minte chemarea la a gândi fără aprehensiuni ceea ce este.

Ca bursier german, la Freiburg im Breisgau, în 1975, am ținut să-l zăresc pe Martin Heidegger în curtea casei lui, care avea să fie și rezidența sa ultimă. Grație unui coleg american, am izbutit să-l văd pe celebrul filosof pentru câteva minute. Rămânând două luni la renumita universitate a locului, desigur că am căutat să-mi imaginez și localizez ceea ce citisem. Am urmărit intensificarea discuțiilor în jurul „cazului Heidegger“. Celebrul interviu, publicat postum în Der Spiegel (1976), le-a relansat cu un an mai târziu.

Pregătirea lucrării de doctorat, o monografiere a filosofiei lui Herbert  Marcuse, la mijlocul anilor șaptezeci (vezi Andrei Marga, Filosofia critică a „Școlii de la Frankfurt“, 2014), cerea o lectură mai amplă din Heidegger. Lectura din studenție a scrierii Ființă și timp și a celorlalte scrieri amintite, în ediția Gallimard, singura ediție la dispoziție atunci la Cluj, trebuia urgent completată. Aveam de lămurit încercarea lui Herbert Marcuse de a aduce la racord analitica ființării umane, piesa de rară strălucire și miezul celebrei scrieri, și teoria înstrăinării din Manuscrisele economico-filosofice, ca și materialismul istoric din Critica economiei politice ale lui Marx.

Dar nu puteam rămâne aici. După ce am inaugurat predarea filosofiei contemporane la Universitatea din Cluj, în 1978, am predat ani la rând filosofia lui ­Heidegger, pe lângă cele ale lui Peirce, Husserl, Bergson, Wittgenstein. Noile generații de studenți nu mai aveau însă percepția proaspătă a generației mele, formată sub ecoul lui Albert Camus și teoria înstrăinării, pentru tematica existențial-filosofică. Iar după 1989, terenul filosofic a fost ocupat de improvizații ale unui spiritualism prăfos, rămas incapabil de conceptualizări riguroase. La acestea se revine greu și astăzi, cel puțin la noi.

Între timp, profesorul în apropierea căruia eram la Erlangen, Manfred Riedel, și care a venit mai târziu la Universitatea clujeană, a revigorat Societatea Internațională Heidegger și a căutat să-l readucă pe filosof în centrul interesului european. Richard Rorty, care mi-a făcut, de asemenea, onoarea unei vizite la Cluj-Napoca, i-a folosit adesea tezele. În acest context, desigur, în reacție și la scăderea preocupărilor filosofice în deceniile în curs, am scris ampla Introducere în filosofia contemporană (2014, ediția a treia), în care lui Heidegger i-am consacrat un capitol întins.

Pentru generația mea s-au adăugat însă două praguri. Ele nu au fost accesibile generațiilor anterioare de cititori ai lui Heidegger – nici chiar celor care l-au îmbrățișat cu ardoare dintre români, ­precum Nicolae Balca sau Constantin Noica. Acum este cert că, fără a considera aceste praguri, se rămâne la părți ale operei, dar nu se mai poate vorbi de „în­­tregul Heidegger“. Or, este timpul să se ia în seamă „întregul Heidegger“ și în cultura din țara noastră.

Primul prag a fost publicarea în premieră, în 1989, a Contribuțiilor la filosofie (1936-1938), după ce deveniseră cunoscute scrierile – prelegeri și texte de seminar – din anii 1933-1934. Unii consideră Contribuțiile la filosofie drept a doua scriere majoră a lui Heidegger, după Ființă și timp (1927). Este, oricum, scrierea care conține ceea ce s-a numit „al doilea Heidegger“ – acela al dece­niilor care au urmat. Este firesc să integrez această scriere, cu ocazia volumului de față, în evaluarea lui Heidegger.

Al doilea prag a fost, din 2014 încoace, publicarea Caietelor negre, neobișnuita și șocanta scriere a lui Heidegger. Și această scriere a trebuit integrată. Foarte probabil cea mai amplă scriere filosofică a tuturor timpurilor, această scriere ne privește astăzi în multiple poziții: ca cititori ai marilor filosofi, ca oameni preocupați de filosofie și, deci, datori cu răspunsuri, ca profesori însărcinați să lămu­rească timpul în care trăim și ca persoane care recunosc repere ale culturii uma­nității.

Fără îndoială, este important cum îl privim și noi pe Heidegger. Eu sunt de părere să nu ignorăm trăirile, inclusiv politice, ale filosofilor, dar nici să nu reducem filosofia, unde este efectiv filosofie, la simpla lor exprimare politică. Aceasta este chestiunea ce probează dimensiunile unei personalități, dar nu este totul. Filosofia este mai mult decât exprimare politică, mai ales la un autor de anvergura lui Heidegger, care a dat, refuzând de la o vreme termenul de filosofie, o gândire profund originală.

Iau un exemplu din examinările englezești, care sunt totdeauna mai dispuse să vadă în conceptele și tezele filosofilor motive de viață ale acestora și, prin ei, ale comunităților lor. Pentru un autor mai nou, în rezolvările filosofice ale lui Heidegger am putea citi trăirile sau retrăirile de evenimente istorice ale acestuia. În analitica ființării umane din Sein und Zeit s-ar regăsi „trăirile frontului (Frontelebnisse)“, în opunerea la idealism prin exaltarea „deciziei (Entschlossen­heit)“ ar fi vorba de „mentalitatea de lup­tător pe front (Frontkämpfermentalität)“, în Prelegerea Hölderlin din 1942 ar fi lupta ideologică a național-socialismului, în Caietele negre s-ar afla replierea de după război într-o viziune generală ce acuză „pustiirea Pământului“, „manipularea existentului“, folosirea naturii doar ca „material de prelucrat“, rămânându-se de fapt la opoziție față de „legarea de West (Westbindung)“ și „capitulare“, în numele „germanocentrismului“ (Richard Wolin, Vernunftkritik nach der „Schwarzen Heften“, în Marion Heinz, Sidonie Kellerer, Martin Heideggers „Schwarze Hefte“. Eine philosophisch-­politische Debatte, 2016, p. 410). Filosofia lui Heidegger este văzută aici ca un moment în succesiunea „criticii rațiunii (Vernunftkritk)“, prin care Schelling se opunea lui Kant și Hegel, moment în care adeziunea la național-socialism din anii ’30 ar fi cheia definitivă.

Nu mai este cazul ca cineva să sară în apărarea lui Heidegger pretinzând caracterul pasager al angajamentelor sale politice sau lipsa lor de greutate. Precizările și explicitările sale, volumele, incluzând corespondența sa, cea privată, de asemenea, ca și cercetările de arhivă de până acum sunt concludente pentru cine citește și analizează fără prejudecăți. Heidegger este el însuși în acele angajamente.

Nu este cazul nici de a trece sub tăcere sau de a diminua ceva – ar fi sub demnitatea ambelor părți. Chiar dacă arhivele nu și-au spus încă ultimul cuvânt, datele hotărâtoare sunt de acum pe masă. Heidegger este parte a istoriei practice, și nu numai practice, a național-socialismului. Heidegger a fost unul dintre marii filosofi ai istoriei filosofiei universale, dependent, desigur, ca mulți alți gânditori, de contexte, dar gânditor de anvergură.

de Andrei Marga – profesor universitar

Articolul integral poate fi citit în revista Tribuna Învățământului nr. 17 – mai 2021