În România, după 1990, noul sistem politic care a succedat orânduirii comuniste şi regimului totalitar a fost asimilat, în mod automat, democraţiei, în logica dialectică a binomului: comunism – democraţie. Dar nu simpla opoziţie cu sistemul comunist califică un nou regim ca fiind democratic. Fundamentul democraţiei îl constituie statul de drept, construit, la rândul lui, pe asigurarea şi respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului. Or, România a trecut printr-un proces dificil şi laborios în procesul de fundamentare a statului de drept, în edificarea democraţiei româneşti. Astăzi, ca stat membru al Uniunii Europene şi al NATO, statul român îşi consolidează democraţia prin reforma sistemului de justiţie şi prin lupta împotriva corupţiei, care se ramifică în toate straturile societăţii, de la cele mai de jos până în cele mai înalte sfere ale puterii. Sunt interesant de observat, în câteva secvenţe relevante, metamorfozele pe care le parcurge libertatea de exprimare în această perioadă de consolidare a statului de drept.
Libertatea de exprimare, forţa cuvântului şi schimbarea regimului politic

Prima fază a comunismului în România, epoca bolşevică, se întinde, istoric, de la instaurare, anii ’45-’47, şi până la sfârşitul anilor ’59 şi începutul anilor ’60. Este o perioadă tragică, de distrugere a ordinii şi a tradiţiilor democratice, a „moştenirii burgheze” şi a identităţii româneşti, un timp al crimei, genocidului şi al terorii. Noua stăpânire dezlănţuie un proces destructiv căruia îi cad victimă statul de drept, democraţia, ordinea socială, elitele, cultura, economia, cu industria şi agricultura, resursele, tot ce înseamnă statul român. Urmează un interval de relaxare, 1964-1971, în care regimul politic iniţiază măsuri de liberalizare şi de deschidere către Occident. Condamnarea publică, într-un mare miting popular, din 21 august 1968, de către Nicolae Ceauşescu, secretarul general al Partidului Comunist Român, a invadării Cehoslovaciei de către trupele Tratatului de la Varşovia, la iniţiativa URSS, în urma Primăverii de la Praga, aduce României şi liderului ei politic un val de simpatie internaţională în ţările occidentale şi în SUA. Odată cu Tezele din iulie 1971, survenite după turneul asiatic al lui Ceauşescu, comunismul românesc intră într-o fază obscură, de dogmatism ideologic, cu nostalgii staliniste şi proletcultiste, sub semnul realismului socialist în artă, al naţionalismului şi al protocronismului. Odată cu acest punct de turnură, regimul comunist din România începe să fie marcat, progresiv, de-a lungul anilor care vin, de autoritarism şi dictatură, de totalitarism şi de cultul personalităţii, de control politic şi de teroare poliţienească, sub autoritatea Securităţii, de cenzură în presă şi în cultură, de restrângerea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, ori chiar de suprimarea acestora, de lipsuri, raţionalizări şi sărăcie, de suferinţe şi de mari frustrări la nivel social şi individual. Toate aceste fenomene şi procese involutive se agravează în anii ’80, în special în a doua jumătate a deceniului al nouălea. Nemulţumirile acumulate, în plan individual şi colectiv, explodează la sfârşitul anului 1989 în ample mişcări de protest, reprimate sângeros, care conduc, în scurt timp, la prăbuşirea regimului comunist. Dacă până atunci fusese sever limitat şi controlat, dreptul la libera exprimare al cetăţenilor şi al maselor a izbucnit cu o forţă devastatoare în mediul public, în mişcările de protest, în demonstraţiile anticomuniste şi în marele miting din 21 decembrie 1989 din faţa CC al PCR, care a condus la căderea regimului.  Se poate spune că libertatea de exprimare şi exercitarea ei liberă, în numele libertăţii şi drepturilor omului, în ciuda tuturor constrângerilor şi obstacolelor, au dus la prăbuşirea comunismului în România. În continuare, în săptămânile, lunile şi anii care au urmat, realitatea românească a devenit un spaţiu deschis al libertăţii de exprimare, a cărei exercitare liberă, deseori anarhică şi conflictuală, a dus la edificarea noii democraţii româneşti, de după căderea regimului comunist, după o jumătate de secol de totalitarism şi dictatură.
Dreptul de a vorbi – semnul fundamental al democraţiei

În prezent, libertatea de exprimare în România beneficiază de girul Constituţiei, fiind reglementată de Legea Fundamentală prin Articolul 30 (Capitolul II – „Drepturile şi libertăţile fundamentale”, Titlul II – „Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale”), dar şi de cadrul general al statului de drept, care asigură respectarea şi exercitarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale. Constituţia garantează libertatea de exprimare „a gândurilor, a opiniilor sau a credinţelor”, libertatea „creaţiilor de orice fel” ca pe un drept inviolabil, dar, în acelaşi timp, reglementează şi limitele libertăţii de exprimare. Conform unei reprezentări clasice, aria de manifestare a drepturilor unei persoane se opreşte acolo unde începe teritoriul de exercitare a drepturilor altei persoane. În ceea ce priveşte apărarea drepturilor individuale, exercitarea libertăţii de exprimare trebuie să respecte „demnitatea, onoarea, viaţa particulară, dreptul la propria imagine” ale persoanei. Constituţia limitează libertatea de exprimare şi în raport cu apărarea intereselor colective sau comunitare şi a celor naţionale. Prima categorie  (interese colective sau comunitare) se referă la: interzicerea urii naţionale şi rasiale, de clasă sau religioase, a incitării la discriminare sau la violenţă publică, a manifestărilor obscene, care contravin bunelor moravuri. Cea de-a doua (interese naţionale) priveşte: interzicerea defăimării ţării şi a naţiunii, a îndemnurilor la război de agresiune, a incitării la separatism teritorial.
Ieşirea din lumea închisă, din punct de vedere politic şi ideologic, a sistemului comunist a însemnat pentru societatea românească şi pentru fiecare cetăţean întoarcerea la principiile, valorile şi normele democraţiei, revenirea la normalitatea existenţei, într-un cadru politic în care drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului sunt nu numai prevăzute de Constituţie, ci şi respectate. Libertatea de exprimare, ca şi celelalte drepturi şi libertăţi, a trecut de la statutul de libertate recunoscută oficial prin reglementarea ei de către Constituţie, dar limitată de constrângeri ideologice şi sever controlată prin mijloace de forţă până la cvasianularea ei în situaţii de contradicţie cu politica regimului, la cel de libertate fundamentală, consacrată constituţional, respectată şi pusă în aplicare, cu limitările fireşti în apărarea drepturilor celorlalţi şi a intereselor colective. Eliberarea libertăţii de exprimare de constrângeri ideologice, care duceau, aproape, la desfiinţarea ei, a fost cel mai important act al întoarcerii ţării la democraţie, la valorile omului şi la respectarea drepturilor fiinţei umane. Privind înapoi, în  perspectivă istorică, în lumea universului concentraţionar, una dintre cele mai grave forme de încălcare a drepturilor şi libertăţilor omului o reprezintă interzicerea sau limitarea drastică a libertăţii de exprimare, a dreptului omului de a vorbi, de a se pronunţa, de a-şi exprima opinia, de a lua poziţie. Rămânând în istoria noastră recentă, mulţi dintre cei care şi-au exercitat dreptul de a se exprima liber, în dezacord cu politica regimului, au plătit, în perioada de teroare a regimului stalinist, cu libertatea şi chiar cu viaţa, alţii, în epoca ulterioară, cu hărţuieli, ameninţări, spaime şi suferinţe. Exercitarea libertăţii de exprimare, a dreptului omului de a vorbi liber, fără constrângeri de ordin ideologic, este semnul fundamental al democraţiei, statului de drept şi al normalităţii într-o societate care pune preţ pe valorile umanismului.
Forme de exercitare abuzivă a libertăţii de exprimare

Există o serie de situaţii, în domenii fundamentale ale existenţei publice, în care libertatea de exprimare cunoaşte forme de exercitare abuzive. Astfel de cazuri, pe fondul unei tendinţe din ce în ce mai subliniate spre moduri extreme de manifestare, se înregistrează, ca un fenomen curent, şi nu ca o excepţie, în câmpurile sociale, în dezbaterea publică, în aria comunicării interpersonale şi în raporturile de comunicare dintre individ şi instituţii, în cadrul relaţiilor publice, în comunicarea politică, în mass-media şi în publicitate.
Pe fondul conştientizării faptului că libera exprimare este un drept al fiecărei persoane, există numeroase cazuri, în arii existenţiale precum cele enumerate mai sus, în care, în exercitarea acestuia, îşi face apariţia abuzul de drept, în forma reglementată de Codul Civil sau în alte forme, care încalcă, mai degrabă, normele morale decât pe cele juridice. Apare astfel o înclinaţie a indivizilor de a abuza de libertatea exprimării în numele exercitării dreptului inviolabil garantat de Constituţie. În acest cadru legal şi personal, se manifestă înclinaţia spre agresivitate în actul comunicării, tendinţa ca libera exprimare să vizeze aspecte de natură personală ale interlocutorului. Astfel de derapaje ale libertăţii de exprimare, care iau o turnură personală, pot, în cele din urmă, să aducă prejudicii demnităţii, onoarei, imaginii celuilalt participant la actul comunicării.
Metamorfozele libertăţii de exprimare, în sensul tendinţei spre abuz, pot fi urmărite şi pe scena societăţii civile şi a dezbaterii publice pe teme de interes prioritar, precum drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului şi promovarea valorilor europene, în care se înscriu: antidiscriminarea, egalitatea de gen, dreptul la şanse egale, incluziunea socială, încurajarea şi susţinerea minorităţilor, respectarea diversităţii şi a diferenţelor de opinie, religioase, de orientare sexuală etc. În România de azi, un subiect major pe agenda publică îl reprezintă căsătoria între persoane de acelaşi sex, care, în tentativa susţinătorilor ei de a fi legalizată, suscită diferenţe de opinii şi o polemică de proporţii, cu serioase implicaţii juridice, sociale, morale, religioase, medicale etc. Dincolo de substanţa dezbaterii, de raportul între tradiţie şi identitate, pe de o parte, şi adoptarea unor noi modele existenţiale, importate din alte culturi şi civilizaţii, în exercitarea libertăţii de exprimare a celor implicaţi, se manifestă tendinţe spre abuz şi extremă. Lupta pentru drepturi a unora dintre activiştii societăţii civile, obiectivată prin intermediul libertăţii de exprimare, se desfăşoară, în multe dintre cazuri, agresiv, intolerant, ofensiv, cu încălcarea a înseşi principiilor în numele cărora este dusă. Activismul agresiv şi violent, la nivelul raţionamentelor, argumentelor, retoricii şi stilisticii comunicării, în numele drepturilor şi al valorilor europene, afirmă astfel o contradicţie în termeni. În această abordare, generată de abuzul de atitudine şi de exprimare, rezultă că legitime – sau, în orice caz, mai legitime, cu toată improprietatea expresiei – sunt doar drepturile şi libertăţile unora dintre grupurile sau comunităţile sociale implicate, şi nu şi ale celorlalte, care formează, în multe dintre cazuri, majoritatea. În discuţia cu privire la căsătoria monosexuală, apar derapaje grave ale partizanilor ei care, în exercitarea libertăţii de a-şi exprima gândirea, convingerile, opiniile şi ideile, acuză pe susţinătorii familiei tradiţionale, înscrisă, în istoria multimilenară a civilizaţiei, în sfera normalităţii, de intoleranţă, obtuzitate, primitivism, atitudine antieuropeană, de retardare socială şi morală etc. Este, fără îndoială, un extremism ideologic şi moral, exprimat prin abuzarea de libertatea exprimării şi prin abuzul de drept. Un efect pervers al pledoariei şi militantismului pentru respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale şi a diversităţii îl reprezintă combaterea ori respingerea, cu pseudoargumente ori prin demonstraţii sofistice, a libertăţii de conştiinţă, de gândire şi de exprimare a unora, în numele libertăţii de gândire şi de exprimare a altora. O astfel de abordare denotă intoleranţă,  neasumarea şi nerespectarea principiilor, valorilor şi normelor invocate ca fundament al diverselor campanii.
Lumea politică este deseori scena unor confruntări care exced normelor etice şi chiar legale trasate pentru apărarea drepturilor celuilalt şi care se încadrează în exercitarea abuzivă a libertăţii de exprimare. Nu de puţine ori, în obiectivarea dreptului la opinie şi la liberă exprimare, actanţii dezbaterii politice recurg la argumente şi considerente de ordin personal, la apostrofări, ofense, calomnii şi chiar injurii, care încalcă şi prejudiciază dreptul celuilalt la demnitate, onoare şi imagine. Astfel de abordări denotă o educaţie morală, şi chiar o educaţie în general, precară şi o cultură politică foarte adesea inexistentă, într-o lume în care civilizaţia politică se află încă în curs de constituire. Exercitarea abuzivă a libertăţii de exprimare este prezentă şi pe scena parlamentară, unde, în confruntările dintre politicieni şi dintre partide şi diversele facţiuni politice, se înregistrează, uneori, manifestări agresive, improprii demnităţii politice, cu probe grave de incultură şi lipsă de educaţie, cu accente vulgare, străine spaţiului democraţiei europene.
Mass-media – univers care include: presa scrisă, audiovizualul (posturile radio şi canalele de televiziune), jurnalismul digital şi reţelele de socializare – constituie un spaţiu vast, în care exercitarea abuzivă a libertăţii de exprimare cunoaşte o arie fenomenologică de mare diversitate. În numele dreptului inviolabil la libera exprimare, prevăzut de Constituţie şi de legislaţia internaţională, unii dintre cei care se exprimă în scris, ca profesionişti ai jurnalismului sau ca simpli cetăţeni, comit derapaje în manifestarea acestuia. Abuzul de drept, în astfel de cazuri, priveşte atât drepturile persoanei, cât şi interesele comunitare ori naţionale. Cazuistica este vastă şi include speţe de prejudiciere a demnităţii, onoarei, a vieţii particulare şi  a dreptului la propria imagine ale persoanelor, dar şi cazuri de incitare la ură, discriminare, la intoleranţă şi dezbinare, ori de subminare a intereselor naţionale prin  susţinerea altor interese, în mod disimulat, pe temeiuri economice şi financiare, de negare şi combatere a idealurilor naţionale şi a eforturilor publice făcute în sensul acestora, sub diverse argumente, de defăimare a ţării şi a naţiunii, în varii forme şi contexte, unele în cadrul dezbaterii de idei şi al abordării culturale etc. Se adaugă acestor moduri de manifestare abuzivă a libertăţii de exprimare campaniile de presă – pe teme politice, sociale, civice, economice, financiare etc. – care urmăresc influenţarea şi chiar manipularea diverselor categorii de public. Vehicularea de ştiri false – „Fake News” –, unele sub  genericul „Breaking News”, constituie un fenomen de dimensiuni planetare, care se manifestă pretutindeni în „satul global” (Marshall McLuhan) şi urmăreşte manipularea indivizilor şi a societăţii.
Exercitarea abuzivă a libertăţii de exprimare are alt teritoriu, redutabil, de manifestare în domeniul publicităţii (advertising). Procesul de manipulare a publicului începe, încă de dinainte, odată cu identificarea şi definirea produsului din punctul de vedere al compoziţiei, al calităţii, al efectelor şi beneficiilor pentru sănătate prin titulatură, informaţii privitoare la conţinut etc. Nu de puţine ori, aceste informaţii sunt insuficiente ori chiar false, prezintă lucrurile trunchiat ori ambiguu, în marja unor interpretări foarte largi, recurg la strategii grafice de inducere în eroare (scris ilizibil, desene, ilustraţii persuasive etc.). Plecând de la astfel de premise, procesul de promovare amplifică imaginea pozitivă a produsului, accentuând avantajele achiziţionării, în raportul calitate-preţ, exploatând tema calităţii şi a beneficiilor, într-un demers augmentativ, susţinut prin strategii de advertising, prin mijloace profesioniste, atent antrenate şi verificate, din perspectiva efectelor, de influenţare şi manipulare. Publicitatea mincinoasă este o formă extremă, de extremă gravitate socială, a abuzului în materie de libertate a exprimării.
Concluzii. Buna-credinţă şi libertatea de exprimare

Libertatea de exprimare, aşa cum este ea definită de Constituţia României şi cum este prevăzută în documentele internaţionale şi în legislaţia europeană, reprezintă un drept inviolabil al individului, care nu poate fi supus controlului, cenzurii, constrângerii decât în anumite cazuri, reglementate de lege, care privesc prejudicierea drepturilor persoanei sau a interesului naţional. Exercitarea abuzivă a libertăţii de exprimare, în cadrul abuzului de drept, sau în alte situaţii, care implică urmărirea unor interese, prin diverse forme de influenţare sau manipulare, generează o serie de efecte negative, unele de cea mai mare gravitate, care privesc afectarea drepturilor individului ori prejudicierea intereselor comunitare sau naţionale. Exercitarea libertăţii de exprimare trebuie, de aceea, făcută cu bună-credinţă, cu respectarea drepturilor şi libertăţilor individuale şi a intereselor colective şi naţionale. Manifestarea legală şi corectă a acestei libertăţi fundamentale la nivelul persoanelor fizice şi juridice, în câmpurile sociale, în spaţiul societăţii civile, pe scena apărării drepturilor omului, în mass-media ori în domeniul publicităţii este un semn de legalitate şi de moralitate, de respectare a normelor legale şi morale, de cultură juridică, civică şi etică, de maturitate a unei democraţii într-o lume al cărei fundament îl constituie drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului.
Sorin IVAN