Examenele naționale, de la un an școlar la altul și peste câțiva ani

Întâi și-ntâi, o precizare: considerăm examene naționale inclusiv concursul pentru ocuparea posturilor didactice/catedrelor vacante/rezervate din învățământul preuniversitar (incomplet numit „de titularizare“), examenul de definitivat, concursul de admitere în universități și, la urma urmei, repartizarea computerizată, pentru că toate sunt examene de cuprindere națională, cu deschidere generală și de interes larg. Ele ocupă întotdeauna vacanța de vară, de fapt, începând, socotind și înscrierile, de prin mai-iunie și întinzându-se până în septembrie, parcă într-o tentativă argumentată de a-i contrazice pe cei care spun că avem vacanță de vară prea lungă.

Contabilitate lungă, analiză mai deloc

Examenele naționale de anul acesta au fost, în conținut și în desfășurare, previzibile până la identificare cu cele de câțiva ani buni încoace: facilitate a subiectelor soră cu frica de eventuale nemulțumiri, receptivitate maximă și cenușă-n cap față de contestații din partea candidaților și față de suspiciunile mediatice și, în general, eterna așteptare a parcurgerii ciclurilor de învățământ de către cei care „acum“ le încep, ca pe viitor să se poată da examenele într-o formă nouă.

În urma examenelor din acest an, ca și în urma celor din anii precedenți, rămâne o lungă contabilitate cu procente referitoare la rezultate (promovare/nepromovare) și la contestații. Sunt calculate global la nivelul fiecărui examen și prezentate cu un zgomot care nu merită deranjul, pentru că rezultatele și contestațiile sunt individuale, importante și de interes pentru fiecare candidat în parte, fiind prea puțin de interes pentru publicul larg, prin ponderi procentuale. Global, sunt de interes pentru autoritățile domeniului educațional și pentru specialiștii în domeniu, or, sub aspectul unui astfel de interes, nu știm să fi apărut reacții, analize, decizii etc.

Bacalaureatul nu are ca alternativă certificatul de calificare profesională

Totuși, câteva rezultate ale examenelor acestei veri sunt de reținut în ansamblul fiecăruia, cu sugestiile lor de ordin social și cu implicațiile economice spre care trimit. Date puse cap la cap (Ministerul Educației nu comunică așa ceva) duc la aprecierea că un sfert (cam 24%) dintre elevii aflați în clasa I acum 12 ani nu au mai ajuns la capătul școlii obligatorii și nu s-au mai înscris anul acesta la Bacalaureat. Doamna ministru al Educației, Ligia Deca, ne oferă o explicație cu sugestie îngăduitoare, cumva à la légère: „Copiii, uneori, au nevoie de mai mult timp pentru a finaliza acest parcurs li­­ceal“. Sigur că absolvent de liceu poate fi și cineva fără Bacalaureat, însă specificul sistemului nostru de învățământ consideră Bacalaureatul lipit imediat de finalizarea liceului, într-o rezolvare unitară, folositoare mai departe. În sensul acesta e de considerat și ceea ce spune doamna ministru al Educației, că „învățământul obligatoriu este până la finalul ciclului secundar superior, adică până la finalul liceului sau școlii profesionale“. Mai mult, s-a perpetuat realitatea potrivit căreia nici perspectivă profesională, nici perspectivă școlară, practic, nu există fără diplomă de Bacalaureat, așa că nu e de trecut ușor nici măcar peste întârzierea, darămite peste pierderea pe drum a unui sfert de promoție.

Ce spune doamna ministru despre absolvenții care nu se prezintă la Bacalaureat „obținând totuși o diplomă de calificare care le permite să intre pe piața muncii“ nu este riguros exact, pentru că cei în cauză nu obțin diplomă de calificare, că nu există o astfel de diplomă, ci obțin certificat de calificare, orice certificat fiind inferior diplomei, deci, cu putere limitată de acces profesional și școlar. Pe deasupra, tot specifică la noi, este aria foarte restrânsă a posibilităților de angajare profesională fără Bacalaureat. Poate Legea învățământului preuniversitar nr. 198/2023 va deschide calea spre mai multe oportunități profesionale și pentru cei care termină clasele de liceu și atât, fără să promoveze Bacalaureatul.

Tristă contribuție la desconsiderarea școlii

Un alt rezultat procentual care a făcut vâlvă, al unui alt examen din această vară, a fost cel al concursului pentru ocuparea posturilor didactice/catedrelor va­­cante/rezervate din învățământul preuniversitar, acela numit, după ureche, „concursul de titularizare“ (și, frecvent, scris semidoct, „de Titularizare“, încât pare pe-aproape vremea când vom scrie „Corigență“, „Restanțe“, „examen Par­țial“, „concurs de Admitere“; nu și „Teză“, că așa ceva nu mai există).

Au abundat exclamațiile de felul: „Dezastru la examenul de titularizare pentru profesori“; „Rezultatele sunt de­zastruoase în toată țara. Procentul promovaților rămâne sub limita de 50 la sută“; „Promovabilitate (sic!) mai mică la profesori decât la elevi“. De fapt, nu este vorba despre nota de promovare, care, la noi, este 5 (cinci) întotdeauna, ci despre nota minimă pentru angajarea pe perioadă nedeterminată, notă stabilită în cazul de față la 7 (șapte). Ea a fost obținută de 50,36% dintre candidați. Încă 33,39% au obținut note între 5 (cinci) și 7 (șapte), tot note de trecere, și ele valabile pentru angajare, însă pe perioadă determinată.

Comparația cu notele de la examenele naționale ale elevilor este neavenită, pentru că nivelurile minime pe care le marchează se găsesc pe trepte diferite: 5 (cinci), la elevi/7 (șapte), la profesori. Reacția catastrofică, dincolo de pretextul unei noi contribuții la desconsiderarea generalizatoare a școlii, are la bază impresia perpetuată de ani și ani că profesorii suplinitori sunt slabi, inferiori, o pacoste de care „sistemul“ trebuie să scape. În mod eronat, suplinitor este considerat totuna cu necalificat, deși numai o mică parte dintre suplinitori sunt necalificați, unii dintre ei fiind considerați necalificați doar ca urmare a unor reguli birocratice, de încadrare. Altfel, în cancelarie și la catedră, deosebiri între titulari și suplinitori nu există.

Candidați la universități cum n-au mai fost de ani de zile

A atras atenția anul acesta și numărul mare de candidați la admitere în învățământul superior. Aglomerația a fost, mai ales, la universitățile mari, de tradiție și de valoare, precum și la unele universități care, în timp, s-au impus prin rezultate în specializări cu arie academică li­­mitată, însă de utilitate economică semnificativă.

Universitatea din București spune că a înregistrat cel mai mare număr de candidați în ansamblul facultăților din ultimii 14 ani, reprezentând o creștere cu 42,11% față de sesiunea precedentă, din 2022. Cei mai mulți candidați s-au înscris pentru admitere la Facultatea de Psihologie și Științele Educației, unde concurența a fost de 36,89 candidați/loc bugetat. Concurență mare a fost și la specializările Tehnologia informației (de la Facultatea de Matematică și Informatică), Biochimie tehnologică (de la Facultatea de Chimie), Spaniolă (de la Facultatea de Limbi și Literaturi Străine).

O solicitare numeroasă cum nu a mai fost de mulți ani (de zece ani) a consemnat și Universitatea Ștefan cel Mare din Suceava. De asemenea, concurență foarte mare s-a înregistrat la Universitatea Tehnică Gheorghe Asachi din Iași, la Academia de Studii Economice din București, la Universitatea Transilvania din Brașov, la Universitatea de Medicină și Farmacie Carol Davila din București, la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, la Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iași (mai ales la Facultatea de Economie și Administrarea Afacerilor).

Suprasolicitarea admiterii la universități reprezintă un semn încurajator al reconsiderării rostului și rolului învățăturii de carte. Orientarea spre anumite specializări, facultăți, universități pune la respect „filosofări“ potrivit cărora „pe angajator nu-l interesează ce școală ai făcut, unde, cu cine“, așa cum trimite la locul ei și lauda formării ca autodidact.

Suspiciuni asupra subiectelor și notelor

Neplăcut au surprins la examenele naționale din acest an multele contestații asupra unor rezultate, precum și suspiciunile cu aer de convingeri privind secretul subiectelor conform metodologiilor de examen. Sigur, contestații se depun în fiecare sesiune cu miile, așa cum zvonuri că „s-au știut subiectele dinainte“ e cumva de tradiție să circule, numai că anul acesta prea multe au fost contestațiile înverșunate și duse în in­­stanță, așa cum prea frecvent a fost susținută părerea că s-au difuzat subiecte de cu noapte ori că s-au transmis din unele săli de examen afară imediat ce li s-au distribuit candidaților.

O explicație a numeroaselor diferențe între notarea inițială și cea de după contestație a fost aceea că profesorii corectori au rămas nemulțumiți de rezultatele grevei premergătoare sesiunii și s-au răzbunat pe elevi: „i-au pedepsit“ cu note mici inițial și numai când au fost contestați au corectat omenește, obiectiv. Do­­vada adusă că primele note au fost ne­­drepte, incorecte, a fost că, după contestații, mediile au crescut. În realitate, e o dovadă subțire, pentru că, în general, la recorectare, profesorii corectori trag de note, ca să mai scoată de undeva câteva sutimi, deoarece, în fond, pentru așa ceva se depun contestațiile. Și apoi, cine poate să garanteze că a doua notă, cea de după contestație, este nota corectă, că nu la recorectare s-a greșit?!

O altă explicație a multelor diferențe între notarea inițială și cea de după contestație a fost că, tot ca ecou al protestelor, mulți profesori au refuzat să facă parte din comisii, așa că pentru corectură s-a recurs la cine s-a mai găsit, cu știință limitată de a corecta cum trebuie. Pentru desecretizarea unor subiecte (pretinsă, dar câtuși de puțin dovedită) s-a dat vina pe eterna corupție.

De fapt, la mijloc s-ar putea să fie pă­­trunderea în mediul examenelor naționale a unor fenomene sau doar a unor porniri, manifestări, atitudini etc. din lu­­mea în care trăim azi. Când atât de multe au ajuns să se rezolve doar în linii mari, cu suficiență, prin echivalare și cu derogări, când atâtea treburi de făcut s-au banalizat și pare că le poate oricine, de ce nu s-ar considera că merge așa, cu larghețe, și la paza asupra subiectelor de examen, ca și la responsabilitatea pentru corectarea lucrărilor scrise?! Sau, în condițiile democratizării și autonomizării vieții cotidiene, de ce să nu se fi lărgit (sau să pară că s-a lărgit) aria celor care se consideră îndreptățiți să beneficieze și a celor îndreptățiți să se considere furnizori de „servicii“, precum subiecte oferite și note mărite?! Ce altceva decât supărarea ulterioară poate să provoace aruncarea auto-recomandării drept persoană cu acces acolo unde „se fac subiectele“ sau acolo unde „se rezolvă ­contestațiile“?!

Intrarea la liceu cu examen de admitere a început de pe acum

Intrarea la liceu prin examen de ad­­mitere se poate spune că s-a reintrodus încă de anul acesta, deși în noua lege scrie că „admiterea la liceu și Evaluarea Națională organizată la finalul clasei a VIII-a se vor desfășura în conformitate cu prevederile prezentei legi începând cu generația de elevi înscriși în clasa a V-a în anul școlar 2023-2024“. Din moment ce, anul acesta, media mediilor din gimnaziu nu a mai fost luată în calcul la media pentru repartizarea computerizată și singura care a contat a fost media de la Evaluarea Națională, se poate considera evaluarea de la sfârșitul clasei a VIII-a drept examen de admitere. Aparenta obiectivare induce o generalizare nedreaptă („se știe că-n gimnaziu se umflă notele“) și scoaterea din calcul a mediei din clasele V–VIII îi dezavantajează pe elevii care muncesc pentru medii și ale căror note sunt puse după merit.

Dezavantajarea va deveni desăvârșită peste patru ani, când va intra în vigoare admiterea pe bază de examen organizat în liceu. Echitatea pe care cică o presupune posibilitatea acordată oricărui liceu de a organiza astfel de admitere este falsă, pentru că legea conține o prevedere care menține ceea ce părea să fi fost amendat față de proiectul inițial: „În situația în care la concursul de admitere, pentru fiecare specializare, se înscrie un număr de elevi mai mic decât numărul locurilor scoase la concurs, unitatea respectivă nu are dreptul de a organiza concurs de admitere pentru specializarea respectivă în anul școlar următor“. Cu legea-n mână, rezultă că după un an vor rămâne câteva licee (colegii) cu dreptul de a-și selecta elevii, cele spre care se duce lume multă. Discriminarea se va produce de la sine, întărită prin lege. Ba sensul va fi și mai rău interpretabil, din cauză că va însemna ceva și mai nedrept, plus discutabil cât va fi de legal ca situația dintr-un an să determine decizia pentru anul următor: cine are cât de cât legătură cu specificul școlii știe că orientarea candidaților, concurența, poa­te să oscileze de la un an la altul, într-unul și același loc, să se producă reorientări, atracții, calcule etc.

Privind examenele naționale ceva mai în zare, nu numai de la un an școlar la altul, ci și peste câțiva ani, devine previzibil ca numărul liceelor cu 0% (promovare zero) la Bacalaureat să crească odată cu aplicarea succesiunii admitere prin examen la liceu și, apoi, repartizare computerizată, pentru ce rămâne. Nu vor rămâne decât cei cu șanse nule în fața a orice li se dă de rezolvat, formând populația liceelor cărora legea, nimic de zis, le-a dat până la urmă dreptul de a-și or­ganiza propria admitere, însă le-a dat-o ca să le-o ia imediat, în anul următor (cu perspectivă limpede că luată va rămâne), pentru că n-au avut concurență la numărul de locuri cu un an înainte.

Evaluarea Națională, examen de admitere în clasa a IX-a?

Trecerea de la principiul egalității de șanse la principiul echității este evidențiată cu voce tare, programatic, de către guvernanții noștri. Poate e o justificare a discriminărilor cărora li se pregătește intrarea, cea mai de impact discriminare fiind cea de la admiterea în liceu; despre admiterea la școala profesională nu se mai vorbește decât tangențial, când se pun bazele vreunui campus dual.

Principiul echității, cel puțin în contextul și în felul în care este anunțat la noi, seamănă cu principiul comunist „De la fiecare după capacități, fiecăruia după nevoi“, teoretizat de Marx ca specific celei de a doua faze a societății comuniste, comunismul propriu-zis, principiu rămas doar în teorie, în „Critica Programului de la Gotha“, pentru că a sucombat comunismul înainte să-i vină vremea. Promisiunea că fiecare va primi cât va avea nevoie era tentantă, dar înșelătoare, pentru că „mai marii“ aveau să decidă cât și ce trebuie să aibă nevoie fiecare: „(…) satisfacerea deplină a cerințelor raționale de viață ale oamenilor“, cum zicea la noi Programul PCR (partidul comunist), adică politicul urma să stabilească „științific“ (era cuvânt la modă) ce nevoi are fiecare și în funcție de acestea să primească satisfacție, în mod „echitabil“. Aplicat la examenele viitorului, acestea se prefigurează – nimic de reproșat – ca deschise pentru toată masa de candidați, însă deschise pentru acces dirijat, căruia să i se poată atribui caracteristica de „rațional“.

Evaluarea Națională, pentru că survine în cursul școlii obligatorii, între clasele a VIII-a și a IX-a, și pentru că a rămas singura care contează la repartizarea mai departe a absolvenților de opt clase, fără luarea în considerare și a mediilor din gimnaziu, ar fi poate mai potrivit să servească drept examen de admitere, general și cu șanse considerabile de a fi caracterizat ca echitabil.