Nu cred că există statistici privind modul în care candidaţii de anul acesta la bacalaureat, din sesiunea iunie, au ales să-şi realizeze eseul de la Subiectul 3: Ghiţă sau Ion? În fond, de ce s-ar face asemenea statistici, s-ar întreba cineva, câtă vreme examenele au o mecanică şi o miză a lor, iar alegerea nu reprezintă altceva decât consecinţa unui mod de a învăţa sau a unui mod de a esenţializa o problemă. Şi totuşi, întrebarea nu e lipsită nici ea de o anume miză, dar alta decât  forma actuală a examenelor sau decât excesiva lor standardizare care a generat şi generează de ani buni reale probleme şcolii preuniversitare, fără ca cineva dintre decidenţi să pară a observa cu adevărat fenomenul şi a căuta soluţii.
Pe de altă parte, aparent, actuala formă a examenelor naţionale pare a mulţumi pe toată lumea în condiţiile în care anul acesta, de exemplu, rezultatele la bacalaureat au tins iar să atingă un procent de promovabilitate impresionant. De altfel, fenomenul e oarecum ciclic, iar realitatea lui  nu mai poate fi contestată. Îndată ce la guvernare se află o anume forţă politică, pe care n-o numim, dar pe care aproape toată lumea o ştie, instantaneu are loc o creştere a procentelor de promovabilitate. Nu e singurul eveniment benefic ce marchează şcoala. Apar tot asociate acelei forţe politice şi, de regulă, şi modificări ale Legii Educaţiei, uneori cu zecile, menite a face examenele naţionale şi sistemul preuniversitar, dar nu numai tot mai „accesibil” elevului de azi, chit că un asemenea efort se traduce, în cea mai mare măsură, prin instituirea unei filosofii a laxităţii şi a lipsei de rigoare care împinge şcoala într-o zonă tot mai marginală a societăţii româneşti de azi.
 Revenind însă la problema noastră, vom spune că miza Subiectului 3 de la bacalaureat, prin posibilitatea candidatului de a alege între Ghiţă şi Ion, se poate traduce şi altminteri: aducerea în orizontul subliminar al şcolii şi al profesorimii a unei alte discuţii, mult mai plină de semnificaţii în ceea ce priveşte predarea literaturii române, şi anume  condiţia autorilor consacraţi, „clasici” în percepţia elevului. La prima vedere, şi Slavici, şi Rebreanu pot fi consideraţi autori „inactuali” , în sensul în care experienţa de viaţă a elevului nu pare a facilita percepţia universului creat. Cel puţin în cazul lui Rebreanu, problema pământului este una a cărei semnificaţie pentru generaţia şcolară de azi este cu totul străină. În cazul lui Slavici, lucrurile sunt mai nuanţate, căci lumea lui, inclusiv din Moara cu noroc, un amestec de rural şi urban, ar putea avea un ecou şi o percepţie mai vie vizazi de  fenomenul literaturii. Dar şi unul, şi celălalt din personajele în discuţie au, în cele din urmă, un numitor comun care, într-un fel, le face actuale, arivismul acestora, fenomen pe care, e cu putinţă, elevul de 18 ani să-l înţeleagă şi să-l simtă ca fiind actual în societatea românească. De fapt, problema care se pune apropo de „clasicii învechiţi şi depăşiţi” este, în cele din urmă, aceea a relaţiei dintre ficţiune şi realitate. În ce măsură adică e nevoie ca cititorul de azi să fie familiarizat cumva cu universul social, sau de moravuri al lumii create de scriitor. În acelaşi timp, caracteristica dintotdeauna a marii literaturi o constituie faptul că ea este mereu „actuală”, indiferent de timpul în care aceasta e percepută, „de vină” fiind, desigur, capacitatea unei opere cu adevărat valoroase de a se deschide mereu, şi cu noi sensuri, generaţiilor de cititori.
Dar, încă o dată, cum stau lucrurile cu cele două opere şi personaje?!… A fost preferat Ghiţă în dauna lui Ion de candidaţii la examen?!… Neavând date statististice, nu putem decât specula şi afirma că Ghiţă a fost preferatul candidaţilor. „Elevii mei, spunea recent o doamnă profesoară din Huşi, ridică problemele serioase cu privire la receptarea romanului Ion. Lumea de acolo le e cu totul străină”. Afirmaţia trebuie preluată ca atare. Iar afirmaţia aceleiaşi doamne profesoare continuă cu observaţia că deşi  acesta este un fenomen real, nimeni nu pune la îndoială valoarea romanului Ion, doar că el trebuie abordat într-un anume fel. Trebuie găsite acele caracteristici ale operei care s-o facă pentru adolescentul de azi vie cu adevărat. În context, interesant este faptul că elevul receptează mai ales „Glasul iubirii” din acest roman şi mai puţin „Glasul pământului”, deşi această a doua dimensiune dă monumentalitate atât romanului, cât şi personajului, încheie aceeaşi doamnă profesoară…
Şi din nou trebuie să fim de acord cu afirmaţia celei care are o experienţă îndelungată de predare în învăţământul liceal. Aşadar, Ghiţă pare a fi fost alegerea la îndemână pentru candidatul la Examenul de Bacalaureat 2017, sesiunea iunie. Lăsând de-o parte valoarea în sine a nuvelei, dar şi dificultatea asociată dimensiunii psihologice,  personajul Ghiţă pare a trimite un mesaj direct şi actual tânărului de azi. În fond, Ghiţă nu este decât „întreprinzătorul” din prezent care, într-o lume dinamică, simte nevoia afirmării şi, în consecinţă, a schimbării. Ghiţă şi-a asumat un anume risc, mutându-se cu toată familia la Moara cu noroc. E adevărat, mutarea nu e definitivă, dar ea a însemnat un gest semnificaţiv într-o lume în schimbare. Ghiţă, spre deosebire de soacră, realizează această schimbare, în vreme ce bătrâna rămâne până la sfârşit cumva exterioară acestei noi lumi, deşi se bucură şi ea atunci când seara vede câştigul realizat la Moara cu noroc. Dar bucuria ei nu este neapărat asociată ideii de bunăstare sau de chivernisire, ci faptului că vede în jurul ei o familie fericită. De altfel, nici la sfârşit, când tragicul se instalează cu  forţa destinului, ea nu realizează care sunt cauzele care au generat tragedia, punând totul pe seama sorţii implacabil: „Aşa le-a fost data”.
Incipitul şi finalul nuvelei circumscriu o dimensiune morală, pe care însă nu e sigur că adolescentul cititor o percepe ca atare. E destul de dificil chiar pentru elevul aflat la sfârşitul ciclului liceal să asume sau să interiozizeze măcar şi parţial, dincolo de evenimentul epic, concepte care diferenţiază cele două lumi (a lui Ghiţă şi a bătrânei!) şi care fac din nuvelă o nuvelă a dezumanizării generate de patima banului. Aşa cum e dificil pentru acelaşi adolescent să înţeleagă unde şi când are loc acel „declic” (dacă are loc într-un moment anume!), dincolo de care Ghiţă pare a nu mai fi el însuşi. Aşa cum s-ar putea să nu fie  clar pentru el nici acel dialog dintre Ghiţă şi Ana, de faţă fiind şi bătrâna, de după proces, când Ghiţă pare să aibă o revelaţie a propriei decăderi şi decide să-l piardă pe Lică. Înţelegerea acestor subtilităţi ale nuvelei ar actualiza şi mai mult nuvela şi ar face din personaj, un personaj de o reală şi fascinantă actualitate.
Ghiţă sau Ion, Ion sau Ghiţă ?!…
Indiferent de răspunsul dat, Subiectul 3 de la examenul de bacalaureat a avut darul de a pune din nou în discuţie, e adevărat doar într-un plan adiacent,  mai vechea şi polemica dispută în legătură cu actualitatea/inactualitatea clasicilor sau mai degrabă condiţia operelor perene ale literaturii române şi a modului în care generaţia şcolară e capabilă să reflecte această perenitate care se traduce în primul rând prin capacitatea de a asuma o realitate – chiar ficţională fiind ea – şi de a suprinde acele dimensiuni care presupun că literatura nu este doar o succesiune de teorii, de ipostaze narative şi tehnici ale relatării. Ea este în egală măsură şi o ipostază posibilă a vieţii. În acest context, literatura devine mai plină de înţeles, iar şcoala însăşi mai deschisă către viaţă…
Adrian COSTACHE