Evaluarea națională pentru absolvenții clasei a VIII-a este un serial cu episoade anuale previzibile până la a fi repetitive, pe deasupra şi amăgitor. Pentru că, până la urmă, scopul („să scăpăm de examenu-ăsta“) este atins, nu există vreo perspectivă ca evaluarea să arate altfel în anul următor, în anii următori. Cel mult apar promisiuni pentru ce ar fi să vină şi comparaţii cu ce s-a dus, şi unele, şi celelalte făcute impresionist, asupra aspectului  subiectelor, de felul „a fost mai greu“, „…mai uşor“, „s-a mai dat“. De asemenea, se fac inutile cântăriri din ochi şi din experienţă proprie asupra probabilelor note şi medii: „Un 7,50 se poate lua uşor, dar pentru mai mult…“, „Vor fi multe medii în zona lui 9,20-9,50“. Nu sunt băgate în seamă rostul acestei evaluări, aşteptările faţă de ea, ce lasă în urmă, ce perpetuează, ce perspectivă permite, care îi sunt limitele, ce nu i se poate cere, la ce foloseşte de fapt.

O definire a ce este şi ce urmăreşte evaluarea naţională se găseşte în  Metodologia de organizare și desfășurare a evaluării naționale pentru elevii clasei a VIII-a în anul școlar 2010-2011, aprobată prin Ordinul ministrului educației, cercetării, tineretului și sportului nr. 4801/2010 privind organizarea și desfășurarea evaluării naționale pentru elevii clasei a VIII-a în anul școlar 2010-2011, metodologie reconfirmată în fiecare an ca valabilă prin ordin al ministrului: „Evaluarea naţională pentru elevii clasei a VIII-a este un examen naţional şi reprezintă modalitatea de evaluare externă sumativă a competenţelor dobândite pe parcursul învăţământului gimnazial“. Teoretic, evaluarea de după clasa a VIII-a se înscrie în succesiunea evaluărilor de la clasele a II-a, a IV-a, a VI-a. Practic, a devenit examen de admitere la liceu. Ca aspect şi urmări, a ajuns identic cu examenul care se dădea la terminarea clasei a VIII-a în anii cei mai răi sub toate aspectele din perioada antedecembristă, adică în anii ’80: un examen de admitere în liceu, în condiţiile în care şi atunci învăţământul obligatoriu nu se termina cu clasa a VIII-a, admiterea fiind considerată, teoretic, o formă de selecţie numai la liceele unde erau mai mulţi candidaţi decât locuri. Exact spus, evaluarea de acum, ca şi selecţia (admiterea) de atunci, este un examen care contează numai la vârf, unde este şi era interesul pentru ocuparea locurilor la licee de top şi la specializările plasate cel mai sus în tabele şi în tradiţia aprecierii, de felul „mate-info“, ex „mate-fizică“. Coborând pe scara ierahiei cuprinzătoare a mediilor, şi astăzi, ca şi „înainte“, toată lumea intră până la urmă la liceu, că a luat sau nu evaluarea de azi, că trecea sau nu „admiterea“ pe vremea istoriceşte dusă.

Fiind plasată la sfârşitul unui ciclu de şcoală generală obligatorie, evaluarea naţională ar trebui să dea seamă de ceea ce-i rămâne elevului ca informaţie, cunoaştere, înţelegere şi reacţie la nivel elementar. Sub acest aspect, evaluarea naţională are o relevanţă ca şi inexistentă. Ce pot să spună nişte cerinţe fărâmiţate, pe baza unor enunţuri şi ele fărâmiţate, scoase din context, îngrădite, disparate?! Cineva care citează „perle“ din lucrările elevilor (practică imorală) consideră că e de trecut în categoria respectivă răspunsul elevului care a scris „Textul e incomplet, nu înţeleg ce zic personajele și nici cerința. Această operă nam mai făcuto“. Elevul are perfectă dreptate (dincolo de ortografie), dovedeşte că ştie ce vorbeşte, ce i se cere şi ce trebuie el să caute; de fapt, spune că refuză să vorbească gura fără el, aşa cum îndeamnă un fragment ciopârţit, dat pe sărite, cu „(…)“, din „Ultima cursă“, teatru de Horia Lovinescu. Este de observat că trista tradiţie a mutilării unor texte literare (anticameră şi variantă a plagiatului) din şcoala noastră („după…“) i-a atins şi pe cei care au făcut subiectul respectiv de la evaluarea naţională 2019. La matematică, după opt ani de şcoală (plus o clasă pregătitoare), nu mai e-n regulă să existe cerinţă anume ca să se vadă dacă omul ştie să lege o împărţire şi o scădere. Revenind la română, a provocat ceva freamăt subiectul privind „o întâmplare“ din timpul „unei activităţi de lectură“ (de-aia sunt clasicii nemuritori: Les Précieuses ridicules, par Molière). Câte cineva care a găsit momentul bun să arate că e la curent cu „noile cerinţe“ a zis ceva despre „povestirea în ramă“, dar povestirea în ramă nu e câtuşi de puţin nouă şi, la urma urmei, ce aveau de făcut elevii nu e povestire în ramă. Nici formularea subiectului nu e nouă. S-a cerut ceva în aceeaşi manieră în care acum câţiva ani se ceruse „o scurtă narațiune în care să prezinți o întâmplare petrecută în timpul participării la o întâlnire organizată de școală cu un scriitor contemporan“. De data aceasta, contextul şi cerinţa au fost defectuos asociate, pentru că pe un cititor prea puţin e să-l intereseze ce se-ntâmplă-n jur când citeşte, vorba unuia, citat la „perle“, bun de punctat la maximum: „Ce ți se poate întâmpla când citești? Exclusiv lucruri minunate! Dar şi multe întâmplări“. Pe aceeaşi linie a lipsei de legătură între citit şi ce e-n jur, un altul a scris, de asemenea, foarte la obiect: „Când citeam întins pe iarbă, au început să mă piște insectele. M-am umplut de bube, am fost dus la spital cu elicopterul şi operat imediat“. N-o fi în stare un absolvent de opt clase să spună ceva despre o piesă de teatru citită (dacă nu văzută, aşa cum e normal) de la început la sfârşit? Să ducă la capăt o problemă de matematică, inevitabil cu operaţii elementare? Să spună ce-i trece prin cap în timp ce citeşte ceva?

Florin ANTONESCU