Printr-un reflex mental ușor de înțeles, opinia publică este interesată, înainte de toate, la fiecare ediție a evaluării naționale, de „vedetele“ examenului: de adolescenții care au obținut media 10,00 la ambele probe sau măcar la una dintre probe. Aceștia intră numaidecât în vizorul presei, sunt fotografiați, intervievați și recomandați drept ființe de succes, pe care, după toate semnele, le așteaptă un viitor strălucit. Psihologic, este explicabil acest interes pentru „vârfuri“. Mintea umană este sensibilă la performanță și reacționează imediat când elevii, studenții ori sportivii ies din serie și dobândesc o notorietate binemeritată. La fel s-a întâmplat și anul acesta. Televiziunile noastre atât de perseverente și scormonitoare au adus în fața camerelor câțiva gimnaziști dezinvolți, care s-au pronunțat cu privire la gradul de dificultate al subiectelor, au făcut estimări și prognoze referitor la opțiunile liceale, ba unii au prefigurat și un plan și au sugerat un traseu în carieră, deși este încă devreme pentru pronosticuri profesionale. Etapa liceală le poate schimba oricând gândurile.
Cred că la finele unui examen național ar trebui să mutăm accentul de la elevii foarte buni (și puțini, conform curbei lui Gauss) la masa școlarilor, adică a acelora care pe scara docimologică se înscriu în intervalul 6,00-8,99. Ei sunt eșantionul cu adevărat reprezentativ (premianții exprimă excelența) și dau seamă despre forța intelectuală a unei școli; implicit, reflectă competența cadrelor didactice, determinarea acestora și capacitatea de a-și mobiliza discipolii în momentele-cheie.
Pe de altă parte, sunt mulțumit pentru că onor Consiliul Național al Elevilor, artizanul faimosului protest al „foii albe“, n-a plusat și de această dată, a rămas în avanposturi și n-a mai clamat ritos necesitatea ca inocenții adolescenți să nu scrie nimic la tezele reale sau, eventual, să-și reverse nemulțumirile și frustrările cu privire la vulnerabilul nostru sistem de educație.
Problema sensibilă a acestei ediții a evaluării naționale se află în altă parte. Conform datelor furnizate de media, au susținut examenul 155.000 de elevi. Cifra trebuie să ne dea de gândit. Cu 10-15 ani în urmă, cifra totală a gimnaziștilor, virtuali candidați la evaluarea națională, trecea de 200.000. Este limpede că populația școlară din România s-a diminuat constant, ca efect al scăderii demografice generale. Acesta este realmente un fenomen îngrijorător, care are – în oglindă – un corespondent similar la nivel liceal. Din ce în ce mai puțini elevi se înscriu la bacalaureat, iar cei care trec acest prag nu sunt suficienți pentru a satisface „setea“ de candidați a facultăților noastre. O altă cifră este și ea alarmantă: n-au încheiat școala gimnazială 20.000 de elevi. Unde au dispărut acești copii? se întreba retoric și patetic un post de televiziune. Răspunsul corect este unul singur: abandon școlar. Este posibil ca unii să fi plecat cu părinții peste hotare; este la fel de plauzibil ca unele minore precoce să se fi măritat intempestiv, dar numărul acestora nu poate fi semnificativ. Așadar, zeci de mii de elevi părăsesc școala mult prea devreme, iar de soarta lor nu pare să se mai ocupe nimeni. Trist, dar adevărat!
Într-un plan adiacent, se cuvine să observăm că se menține decalajul calitativ dintre școlile urbane și cele rurale, atât ca număr de elevi promovați, cât și ca plafon al mediilor generale. Excepțiile fericite pot fi socotite cazurile în care elevi din sate obțin rezultate foarte bune la evaluarea națională. Dar acestea nu răstoarnă regula.
Cvasiunanim, subiectele propuse de Ministerul Educației Naționale, respectiv de Centrul Național de Evaluare și Examinare, au fost socotite accesibile, ceea ce în „traducere“ didactică înseamnă „nivel mediu de dificultate“, atât la limba și literatura română, cât și la matematică. Sigur că gimnaziștii nu cunosc personalitatea și opera dramaturgului Horia Lovinescu, din piesa căruia (Ultima cursă) a fost extras textul-suport (S1), dar acest element n-a constituit un impediment pentru candidați. Mai inconfortabil este detaliul că unii absolvenți, la 15 ani, nu cunosc sinonimul unui verb banal: făgăduiește. Dacă lecturile lor ar fi trecut dincolo de mesageria on-line și ar fi cuprins, cum ar fi fost normal, câteva basme populare românești și câteva nuvele și romane ale marilor scriitori români clasici și moderni, cu siguranță nu s-ar fi poticnit. Unele cerințe au declanșat probabil zâmbetele elevilor, fiind din zona „mură-n gură“ și „ghici ciupercă ce-i“, dar corect este să avem în vedere ansamblul sarcinilor, numărul acestora și timpul efectiv de lucru.
Pentru a evalua creativitatea absolvenților claselor a VIII-a, li s-a cerut să redacteze o narațiune de 150-300 de cuvinte în care să prezinte o întâmplare petrecută acasă sau la școală, în timpul unei activități de lectură. Bunul-simț ne obligă să admitem – fără a fi cusurgii – că într-o așa-numită „activitate de lectură“ nu se pot petrece evenimente deosebite, relevante sau șocante decât în mod excepțional, bunăoară, la un cutremur, o furtună, eventual, un incendiu. Bineînțeles că aici elevii erau invitați implicit să inventeze o întâmplare care, pe deasupra, să fie și credibilă, și plauzibilă, și captivantă. Dacă se propuneau alte circumstanțe (de exemplu: în excursie la munte, într-o drumeție în pădure sau într-o călătorie în ținuturi exotice), atunci candidații ar fi fost incitați poate să-și pună fantezia la contribuție și ar fi rezultat compuneri mai interesante. Cu premisa propusă, lucrurile au cantonat desigur în tern, comun și previzibil, adică în banalitate. Un elev dă o definiție aiuritoare genului dramatic (S1, punctul B): „Genul dramatic este specia genului liric în versuri în care naratorul se vede cu personajele sale într-un decor cu lumini“. Un altul constată sceptic-filosofic: „Rolul cratimei în secvența «n-are rost» este că n-are rost s-o folosim!“ Scurt și categoric (S1, punctul A). Împărtășindu-și experiența de lectură, doi elevi notează netulburați: „Am citit cartea Luceafărul“, respectiv, „Am citit cartea Miorița“. Formulările trădează precaritatea așa-ziselor lecturi.
Se pot da exemple numeroase de formulări naive, rizibile, absurde – pe care corectorii le colecționează în centrele de evaluare cu o voluptate nedisimulată. În ultimii ani s-au impus restricții oficiale privind regimul „perlelor“ școlare, fiind interzisă mediatizarea lor. Motivele esențiale sunt protejarea imaginii publice a elevilor și, desigur, menajarea sensibilității candidaților și a apropiaților lor. Personal, cred în transparență și în necesitatea de a privi adevărul în față, oricât de incomod ar fi acesta. Mascând slăbiciunile generațiilor juvenile nu înseamnă că aceste vulnerabilități vor dispărea. O terapie sănătoasă este aceea a evidențierii zonelor delicate pentru a le putea contracara în timp.
În pofida atâtor contestări și atâtor prohoduri care i s-au cântat, școala românească se încăpățânează să funcționeze. Nu cu randamentul dorit, dar, în orice caz, se află pe linia de plutire. Ceea ce este important.
Teodor PRACSIU
