Termenul evaluare are diverse conotații, în funcție de realitățile educaționale la care se referă. Gerard Scallon distinge trei planuri de semnificație pentru verbul a evalua: a concepe o procedură de evaluare, a face o evaluare (în mod practic) și a exprima o evaluare. Conform DEX ’98, a evalua presupune: 1. a determina, a stabili prețul, valoarea, numărul, cantitatea etc.; a calcula, a socoti. 2. a prețui, a estima.[Pr.: -lu-a]– din fr. évaluer.
Din perspectivă istorică, teoriile asupra evaluării se împart în trei perioade importante: perioada testelor (până către anii 1910-1930), perioada măsurătorilor și perioada evaluării (după 1930).
Evaluarea școlară este procesul prin care se delimitează, se obțin și se furnizează informații utile, care să permită luarea unor decizii ulterioare, ea trebuie concepută ca o cale de perfecționare ce presupune o strategie globală a formării și constituie un act integrat activității pedagogice. Vechiul „mit” conform căruia întâi predăm și pe urmă evaluăm ar trebui să dispară în condițiile unui învățământ modern, axat pe formarea de priceperi și deprinderi, nu pe acumularea de informații disparate. Predarea și evaluarea sunt două componente ale aceluiași proces de învățare, separabile doar în analiză.
Modul de evaluare a cunoștințelor influențează procesul de instruire și învățare. Se știe că atât elevii, cât și profesorii își concentrează atenția asupra aspectelor care vor fi supuse testării în vederea obținerii unor note mari, nu neapărat relevante pentru nivelul de pregătire al elevului în ceea ce privește programa pe an de studiu.
Evaluarea continuă trebuie să aibă caracter formativ, un bun profesor evaluând continuu elevii pentru a sesiza dificultățile de învățare și a urmări progresul. Este necesar ca orice activitate desfășurată în clasă să aibă și un mod de evaluare în care elevul să aibă un rol activ. Adevărata dilemă nu constă în alegerea strategiei de evaluare, ci în „utilizarea echilibrată a acestor acțiuni în funcție de obiectivele educaționale urmărite”. Este necesar un echilibru între evaluarea axată pe cunoștințe și cea axată pe capacități, între evaluarea formală și informală, între cea sumativă și formativă, între evaluarea achizițiilor din domeniul cognitiv și a efectelor produse în plan atitudinal și psihomotor, între evaluarea desfășurată pe baza experienței profesorului și evaluarea centrată pe obiective.
Folosirea acestor strategii de evaluare duce la diversificarea metodelor și instrumentelor de evaluare, probelor orale, scrise și practice adăugându-li-se metode precum: investigația, proiectul, portofoliul, observarea sistematică a elevului sau autoevaluarea.
Metodele tradiționale de evaluare nu sunt depășite, așa cum se afirmă frecvent. Ele rămân cele mai des folosite metode și de aceea este necesară îmbunătățirea calității lor și asigurarea echilibrului între probele scrise, orale și practice (în condițiile în care prin probă se înțelege „orice instrument de evaluare proiectat, administrat și corectat de către profesor”).
Așa cum sugerează H.G. Macintosh și D.E. Hale, probele orale sunt extrem de eficiente pentru a evalua excelența tehnică (claritatea vorbirii, fluența, bogăția vocabularului și absența greșelilor gramaticale majore), capacitatea de a comunica și factorul uman (simțul umorului, originalitatea, sinceritatea, personalitatea acestuia în ansamblu).
Evaluarea autentică a elevilor se realizează prin sarcini de lucru complexe, care apreciază atât procesul care conduce la realizarea sarcinii, cât și evaluarea produsului final, în afara unui mod de administrare strict formal, acestea putând fi realizate la școală sau acasă, în decurs de câteva minute sau în perioade mai lungi de până la un an.
Observarea sistematică a comportamentului elevului este o tehnică aparent nouă, ea realizându-se conștient sau inconștient permanent în învățământ. Se pot avea în vedere cunoștințe și capacități, atitudinea față de desfășurarea unei activități, atitudini sociale și științifice, interese, aprecieri și adaptări. Observarea sistematică se poate realiza prin fișe de evaluare care să consemneze cele mai importante evenimente observate de profesor și interpretarea lor prin scări de clasificare și liste de control. Scara de clasificare indică gradul în care o anumită caracteristică sau un anumit comportament apare (niciodată, rar, ocazional, frecvent, întotdeauna), în vreme ce lista de control înregistrează doar prezența sau absența unei anumite caracteristici sau acțiuni.
Investigația este o activitate care poate să dureze una sau două ore și care constă în rezolvarea de către elevi a unor sarcini prin instrucțiuni exacte, care să demonstreze o gamă largă de cunoștințe și capacități. Ea reprezintă o posibilitate de a aplica în mod creativ cunoștințele asimilate anterior sau de a explora situații noi.
Proiectul se realizează printr-un „parteneriat” între profesor și elev, întrucât reprezintă o activitate amplă, care începe în clasă prin definirea și înțelegerea sarcinii, se continuă acasă și, uneori, în clasă pe parcursul câtorva zile sau săptămâni prin permanente consultări cu profesorul și aprecieri la adresa nivelului de realizare a sarcinii și se încheie tot în clasă, prin prezentarea rezultatelor obținute sau a produsului realizat în fața colegilor. Proiectul poate fi individual sau de grup și poate avea o temă aleasă de profesor sau de elevi. Pentru ca un proiect să fie eficient, profesorul, împreună cu elevii, trebuie să stabilească capacitățile care vor fi evaluate. Printre acestea ar trebui să se numere: alegerea metodelor de lucru, utilizarea corespunzătoare a bibliografiei, acuratețea tehnică, organizarea materialului adunat, claritatea prezentării și acuratețea imaginilor.
Portofoliul reprezintă un instrument de evaluare complex, care poate să includă și rezultatele relevante obținute prin celelalte metode și tehnici de evaluare: probe orale sau scrise, fișe de observare sistematică sau autoevaluări. Așa cum afirmă Adrian Stoica, „portofoliul reprezintă cartea de vizită a elevului, urmărindu-i progresul de la un semestru la altul, de la un an școlar la altul sau chiar de la un ciclu de învățământ la altul”. Portofoliul poate fi evaluat la sfârșitul unui semestru sau la sfârșitul anului școlar. Elevul trebuie să știe de la început ce trebuie să conțină portofoliul, dacă produsele vor fi evaluate separat, în momentul realizării lor (evaluare analitică) sau va fi o evaluare globală a portofoliului (evaluare holistică). Portofoliul poate fi realizat individual sau în grup. Structura portofoliului trebuie să fie în mare parte definită de profesor, cu condiția ca elevul să aibă libertatea de a pune în propriul portofoliu materiale care se potrivesc cu personalitatea lui. Este important să se verifice dacă portofoliul este realizat de către elevi sau de către altcineva, să li se ceară elevilor o autoevaluare a acestuia și să se păstreze cele mai bune portofolii pentru a servi drept modele altor generații.
Portofoliul este un instrument de evaluare care îi dă elevului posibilitatea de a lucra în ritmul propriu și de a se implica activ în rezolvarea sarcinilor de lucru stabilite. Evaluarea prin portofoliu nu este stresantă pentru elev, ci motivantă. Elevul este implicat în realizarea unor materiale care să-l reprezinte mai bine, fapt care va contribui la dezvoltarea capacităților și abilităților însușite de-a lungul școlii.
Autoevaluarea le dă elevilor încredere în sine și îi motivează pentru îmbunătățirea performanțelor școlare. Această modalitate de evaluare poate să meargă de la autoaprecierea verbală până la autonotarea mai mult sau mai puțin supravegheată de profesor. I.T. Radu enumeră printre efectele benefice ale implicării elevilor în aprecierea propriilor rezultate faptul că elevul are rolul de participant la propria sa formare și cultivarea motivației lăuntrice față de învățătură, alături de atitudinea pozitivă, responsabilă față de propria activitate. Calitatea evaluării realizate de profesor influențează direct capacitatea de autoevaluare a elevului. Profesorului îi revine rolul de a-i ajuta pe elevi să-și însușească capacități de autoevaluare.
Acesta are la îndemână diverse căi de formare și de educare a spiritului de autoevaluare la elevi, și anume (vezi Constantin Cucoș, Probleme de docimologie didactică în Psihopedagogie pentru exa­menele de definitivare și grade didactice, 2005, p. 189): autocorectarea – elevul este solicitat să-și descopere propriile greșeli; corectarea reciprocă – elevul este solicitat să descopere greșelile colegilor săi; autocorectarea și corectarea reciprocă constituie un prim pas spre însușirea capacităților de autoevaluare de către elevi; autonotarea controlată – în timpul unei verificări, elevului i se cere să-și acorde o notă; profesorul va argumenta dacă nota este sau nu corectă; notarea reciprocă – elevii sunt solicitați să își noteze colegii fie la lucrări scrise, fie în cadrul unor verificări orale; metoda aprecierii obiective a personalității – constă în antrenarea întregului colectiv al clasei în vederea evidențierii rezultatelor obținute de către aceștia, prin confruntarea a diverse informații și aprecieri, în vederea formării unei imagini cât mai complete despre posibilitățile fiecărui elev în parte și ale tuturor la un loc.
Așa cum se observă, evaluarea școlară reprezintă un ansamblu de activități dependente de anumite intenții, dar este important de reținut faptul că scopul evaluării nu este de a ajunge la anumite date, ci de a perfecționa procesul educativ pentru a putea transforma situația educațională într-o realitate convenabilă. Evaluarea procesului ar trebui să devină momentul central și să amelioreze în permanență întregul sistem educativ.
„Din punctul de vedere al poeziei din om, omul ne apare încă de nejefuit.” (Nichita Stănescu)
Prof. drd. Cristina STAN, Școala Gimnazială Grigore Moisil, Ploiești, jud. Prahova