Situat în centrul Orașului Luminilor, lângă Sena şi Place Saint Michele, în preajma Catedralei Notre-Dame, aproape de Le Jardin du Luxembourg și Sorbonne, Cartierul Latin, inima Parisului, este punctul de întâlnire al lumii în imensa ei diversitate, o răscruce a naţiunilor, a limbilor, raselor, culturilor şi civilizaţiilor. Trăind, şi el, metamorfozele globalizării („mondialisation”, cum zic francezii), celebrul Cartier tinde să devină, azi, un Mare Bazar uman, cutreierat de o lume pestriță, bântuit de muzicieni şi muzicanți (proveniți inclusiv din sora mai mică de gintă latină a Franței), care cântă la acordeon şansonete și valsuri vieneze, plin de buticuri cu toate nimicurile lumii, cu zeci de restaurante franțuzești, libaneze, turcești, grecești, indiene etc. Pe o străduță îngustă, la intrarea în Cartierul Latin, se află un topos cultural important pentru cultura franceză, românească şi universală: Théâtre de la Huchette. Pe scena acestuia, se joacă fără întrerupere, din 1957 încoace, de 60 de ani altfel spus, și țin capul de afiș al repertoriului două piese ale lui Eugène Ionesco, La Cantatrice chauve şi La Leçon, un adevărat record de longevitate în lumea teatrului.
Născut la Slatina, la 26 noiembrie 1909, din tată român (Eugen Ionescu, avocat, funcţionar public) și mamă franțuzoaică (Marie-Thérèse Ipcar), Eugen Ionescu și-a petrecut copilăria și adolescența pendulând între România și Franța, fie cu mama și bunicii materni (la Paris şi în satul La Chapelle-Anthenaise, în nord-vestul Franţei), fie cu tatăl său și noua soţie a acestuia (Lola), la București. O schizmă existențială, care l-a sfâșiat sufletește, l-a făcut să o adore pe mamă și să-l repudieze pe tată, din cauza asprimii și intoleranței acestuia. L-a respins iubindu-l cu disperare, fascinat de personalitatea și autoritarismul lui, obsedat, și în visele lui, de chipul acestuia, după cum însuși mărturisește, pentru a-l ierta, la maturitate, și a se reconcilia cu părintele său valah spre anii din urmă. Încredințat, împreună cu sora lui (Marilina), de instanță tatălui, adolescentul, inadaptat, revoltat, urmează Liceul Sfântul Sava (cu bacalaureatul la Craiova) și Facultatea de Litere și Filosofie a Universității din București, pe care o termină în 1934. Face parte dintr-o generație strălucită a culturii românești, care cuprinde figuri prestigioase de intelectuali (Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica, Mircea Vulcănescu, Petru Comarnescu, Mihail Sebastian și alții), tineri animați de un suflu impetuos al înnoirii morale şi culturale, al renașterii României – o Românie aflată, în urma primului război mondial, la ceasul miracolului istoric –, al reconstrucției ei prin cultură, printr-o puternică infuzie de spiritualitate și civilizație europeană, cu valorizarea fondului identitar românesc, printr-o nouă mentalitate în ritm cu idealurile timpului și ale unei Europe înviate din propria cenușă.
În peisajul generației sale, Eugen Ionescu este spiritul rebel, iconoclast, care practică o frondă ostentativă, negând valorile consacrate ale literaturii, dând cu tifla prestigiului estetic și academic, situându-se, de pe o poziție „contra” apriorică, la antipodul judecăților critice oficiale. Ionescu este cel care, după propria confesiune, stă ore în șir aplecat peste balustrada de pe trotuarul de vis-à-vis de Capșa, unde se adună la discuţii și bârfe literare scriitorimea interbelică – și celebrități, dar și mediocrități –, și scuipă, provocator, într-un  act critic extrem, pe gloria valorilor intrate în mit și legendă încă din viață… Gest de teribilism juvenil, de care, mai târziu, viitorul mare scriitor se va delimita. Tot el este autorul celebrului volum „Nu!”, act pur de contestare de dragul contestării a unor autori canonici sau, cel puţin, în ascensiune ai literaturii române și a unor ilustre figuri culturale: Camil Petrescu, Arghezi, Ion Barbu, Rebreanu, Sadoveanu, Ionel Teodoreanu, Eliade, Mircea Vulcănescu, Iorga, Şerban Cioculescu, prin care vrea să demonstreze relativismul judecăţii estetice și al situării axiologice. Nu se uită, în diatriba critică, nici pe el însuşi, atunci când prezice că nu va juca nici un rol pe scena europeană a literaturii. Istoria îl va contrazice în majoritatea punctelor. Este un joc al inteligenţei, care arată că nimic nu este definitiv în materie de literatură și cultură, că totul este interpretabil şi contestabil şi că, în funcţie de perspectiva, interpretarea, intenţia şi, uneori, umorile criticului, orice poate fi fie negat şi desfiinţat, fie exaltat şi consacrat. Emblematică pentru spiritul nonconformist al tânărului Eugen Ionescu este o fotografie din epoca „Nu!”, care-l înfăţişează în costum şi cravată, cu mâinile la spate, dar cu cravata scoasă peste nasturii hainei, într-o atitudine de sfidare şi bravadă care dă cu flit tuturor convenţiilor şi judecăţilor de valoare.
În Franţa, din 1942, Eugène Ionesco devine, treptat, un autor de teatru cunoscut, care parcurge treptele notorietăţii şi ale gloriei. Piese precum „La Cantatrice chauve” (1950), „La Leçon” (1951), „Les Chaises” (1952), Tueur sans gages (1959), „Rhinocéros” (1959), „Le roi se meurt” (1962), „La Soif et la Faim” (1964), între cele mai cunoscute, jucate la „Huchette” ori la „Comédie Française”, îl fac celebru în spaţiul culturii şi-l consacră ca pe părintele teatrului absurdului. Recunoaşterea oficială nu întârzie să apară: în 1970,  Eugène Ionesco este ales membru al Academiei Franceze. Piesele lui consemnează absurdul lumii, care pândeşte omul din umbră, din afară şi din culisele minţii şi ale sufletului, care se insinuează, lent, insidios, în spaţiul existenţei, o corupe şi o distruge, transformând-o într-o agonie lentă, într-un simulacru tragic, într-o experienţă a incoerenţei şi a suferinţei. Progresia absurdului are loc pe terenul viran al vieţii părăsite de raţiune şi de iubire. Absurdul ionescian nu este altceva decât lipsa dragostei şi a compasiunii, a lucidităţii şi a înţelepciunii, a încrederii şi a solidarităţii umane, a umanităţii omului, precum întunericul nu este decât absenţa luminii. Teatrul lui Ionescu constituie un avertisment şi un semnal de alarmă faţă de pericolul care ameninţă lumea prin invazia absurdului în teritoriul fiinţării. Iar pericolul duce la dezumanizare, alienare, disoluţie şi moarte. În cele din urmă, singură, iubirea ne poate salva, doar iubirea, supremă peste lume şi peste tenebre, mai presus de întunericul şi de forţele stihiale din univers şi din om, iubirea care înseamnă lumină.
În „Rinocerii”, lumea se îmbolnăveşte de o maladie stranie, „rinocerită”, în urma căreia oamenii se transformă în rinoceri. Absurdul atinge paroxismul într-un scenariu distopic care preface societatea umană într-o lume de bestii. Este însă un absurd cu sens, într-o metamorfoză a dezumanizării, generată de instinctele şi pornirile obscure ale fiinţei umane, care, biruind raţiunea şi sufletul, o iau în stăpânire. Lumea devine un mediu al forţelor primare, anarhice, transformare care anulează umanitatea individului şi îl întoarce la condiţia iraţionalităţii şi a instinctualităţii. Proiecţia ionesciană transfigurează în temeni dramatici eşecul omului, derapajele morale, extremismele sociale şi politice, marile rătăciri ale civilizaţiei, sfâşiate de forţe contrare, dominate de setea inexpiabilă de putere. Piesa apare în 1959, într-o lume însângerată de tragedii, copleşită de forţele întunericului: ascensiunea nazismului, fascismul, genocidul lui Stalin în Uniunea Sovietică, cel de-al doilea război mondial, holocaustul, comunismul cu crimele în masă, cu lagărele de concentrare şi închisorile lui, gulagul, distrugerea elitelor, exterminarea omului, sârma ghimpată în jurul libertăţii, dictaturile şi sistemele totalitare etc. O rinocerizare a liderilor politici, prin absolutismul puterii şi supremaţia autorităţii, a indivizilor şi a societăţii, într-o metamorfoză în lanţ, sub imperiul răului. Oamenii transformaţi în fiare, suferind de un rău insidios, profund, o maladie devastatoare a secolului, de o criză adâncă a identităţii umane, bolnavi de putere, însetaţi de sânge. Rinocerita, boala generată de germenii forţelor obscure care zac în fiinţa umană, nu a fost niciodată eradicată. Ea rămâne în stare latentă, gata să se reactiveze, ca un virus care doarme în adâncul celulelor și care poate, în situaţiile de vulnerabilitate, să se trezească, să infecteze şi să contamineze întregul organism al individului şi al societăţii. Rinocerizarea rămâne, şi ea, un pericol pentru toţi, care aşteaptă momentul să izbucnească şi să genereze noi metamorfoze în masă. Dominaţia politică, extremismele, fanatismele, subjugarea economică şi financiară, manipularea în nesfârşita ei arie de manifestări, procesele de deculturalizare şi despiritualizare a omului, toate acestea sunt premise ale rinocerizării, care transformă, din nou, omul în fiinţă dezumanizată, alienată şi instinctuală, iar societatea într-o masă amorfă de entităţi anarhice. Ironic, rinocerizarea de azi se întâmplă sub auspiciile valorilor unui nou umanism şi ale drepturilor omului.
Eugen Ionescu a fost o conştiinţă morală a culturii şi a umanităţii secolului al XX-lea. În plan estetic, opera lui este creaţia unui geniu al literaturii universale. În orizontul existenţei noastre, marcate de convulsii, sub dominația absolută a Puterii, sub autoritarismul, demagogia și cinismul politicii, la îndemâna jocurilor obscure de forțe și de interese, a tuturor manevrelor şi manipulărilor, teatrul lui Ionescu, în frunte cu „Rinocerii”, rămâne un AVERTISMENT împotriva pericolului dezumanizării, care ameninţă fiinţa umană, societatea şi omenirea. Dimensiunea morală a personalităţii marelui scriitor româno-francez a ieşit, încă o dată, la lumină în 1990, în timpul manifestaţiilor anticomuniste din Piaţa Universităţii, când, empatic şi solidar cu tinerii protestatatari, numiţi „golani” de liderul politic de atunci, s-a declarat, el, membru al Academiei Franceze, „un golan academician”. Splendid exerciţiu de moralitate şi conştiinţă, al unui spirit exemplar al culturii universale.
Prin Jardin du Luxembourg și pe străduțele pietruite ale Cartierului Latin, răsună, și acum, mai ales noaptea, când se domoleşte zumzetul lumii, pașii lui Ionesco şi ai lui Cioran, cei doi prieteni care au trăit, fiecare în felul lui, criza omului şi durerile lumii. Din când în când, se aud, de pe scena unui Teatru Huchette al memoriei, replicile personajelor din „Cântăreața cheală”, din „Scaunele”, din „Lecția” şi, mai ales, din „Rinocerii”, reverberând printre străzile înguste și întortocheate, înălțându-se în văzduh, ca niște avertismente față de ceea ce poate deveni lumea: un spațiu al absurdului, un tărâm al alienării şi al dezumanizării, un vast teritoriu al rinocerizării.
 Sorin Ivan