EUGEN SIMION – „Ion Creangă, cruzimile unui moralist jovial”

Apariția cărții lui Eugen Simion – cea mai importantă (re)interpretare postcălinesciană a lui Creangă – îi va crea dificultăți suplimentare aceluia care s-ar mai aventura, într-un viitor apropiat, să caute un chip „nou” al acestui autor clasic. Prin cel puțin două elemente surclasează Cruzimile unui moralist jovial volumele de referință pentru exegeza lui Creangă publicate în ultimele decenii. În primul rând, prin anvergura demersului interpretativ totalizant (nu întâmplător criticul a scris, pentru această a doua ediție, opt capitole noi, care nu doar că se adaugă eseului din 2011, ci îl redimensionează); apoi, prin faptul că, în cazul lui Eugen Simion, subtilitatea speculativă și ingeniozitatea interpretativă se aliază cu o foarte puternică voință de adecvare la „adevărul operei”.
Ion Creangă. Cruzimile unui moralist jovial este o carte-refugiu, ivită dintr-un imperativ evazionist, ca și Dimineața poeților, din dorința de a recupera un timp inaugural al literaturii române, de a regăsi rațiunile întemeietoare ale acesteia. Interesul exegetului pentru Creangă sau pentru poeții (re)pașoptiști trădează, de fapt, o preocupare pentru „copilăria” literaturii române, pentru miturile ei fondatoare, reafirmând atașamentul criticului față de o tradiție literară, credința sa în existența unui sens al continuității. Pentru opera critică a lui Eugen Simion – cea mai impunătoare operă a unui critic român postbelic –, auroralul este o metaforă definitorie.
 
Recitindu-l pe autorul Amintirilor…, criticul vrea să-l cuprindă în integralitate și să descopere, în plus, în portretul celui mai comentat clasic al literaturii române amănunte fizionomice neobservate înainte. Creangă e privit astfel din unghiuri multiple și descris cu mijloace diferite. Se apelează la mai multe tipuri de lectură, de la o interpretare inspirată de critica profunzimilor la disecția naratologică a textului sau de la studiul formelor la critica receptării; orice formă de exclusivism, de „terorism” teoretic este din principiu respinsă. Miza e cartografierea cât mai detaliată posibil a unui spațiu imaginar propriu lui Creangă, cu relieful, fauna, organizarea teritorială și demografia specifice. Niciun colț al acestui ținut nu rămâne necercetat: modelele epice, tipologiile, imaginarul realist ori fabulos, arta literară, mărcile umorului sau ale ironiei, raportul dintre viața operei și biografia scriptorului, etica subsecventă lumii lui Creangă, mentalitățile și ideologia ei ascunsă, temele moralistului, „discursul gurmand”; prinde contur un teritoriu al „demonologiei lui Creangă”, cu draci cumsecade și personaje feminine mai îndrăcite decât Talpa Iadului și, în paralel, un spațiu-timp cvasiparadisiac, „țara imaginară” a unei copilării regăsite la vârsta elegiacă; sunt disecate deopotrivă povestirile didactice și poveștile „corozive” și, în genere, nimic din ce înseamnă element de contrast și contradicție relevantă nu scapă curiozității și vigilenței exegetului. Principala sa îngrijorare, periodic reiterată (printre rânduri) de-a lungul cărții, este aceea că obiectul – versatil, ambiguu – s-ar putea sustrage observației, că „pânza subțire și fină a creației” s-ar putea opaciza ori destrăma. Opera pare că ar sta sub jurisdicția unei Circe (personaj-simbol analizat cândva și de Jean Rousset – Jean Rousset, La littérature de l’âge baroque en France (Circé et le Paon), Editions Corti, Paris, 1953), care își schimbă continuu înfăți­șarea și metamorfozează prin vrajă, din capriciu, tot ceea ce ființează în proximitatea ei; cel ce o învinge e, se știe, Hermes. ș…ț
Criticul propune un Creangă al său, diferit de cel al lui Călinescu, deși înrudit îndeaproape cu el, dar noutatea nu e căutată cu orice chip, în dispreț pentru evidențe și pentru autonomia (fie și controversabilă a) operei. A fi în mod gratuit în răspăr nu e, aici, o miză. De unde și raportarea ambivalentă la modelul reprezentat de cartea lui G. Călinescu despre Creangă: fascinație față de discursul călinescian și voință energică a desprinderii de model, fără excese iconoclaste însă. Greu de spus care atitudine primează până la urmă. Criticul dă Cezarului ce este al Cezarului și tratează ca inatacabilă premisa conform căreia acel Creangă pe care îl știm de câteva generații e în mare măsură creația lui G. Călinescu. Noutatea – incontestabilă – rezultă nu din negație, din răsturnarea frapantă a ipotezelor antecesorului ilustru, ci dintr-o serie foarte bogată de nuanțări, de bemolări, de ajustări sau de dezvoltări ale unor sugestii călinesciene, integrate unei perspective personale asupra literaturii lui Creangă și a literaturii române în genere. Sunt multe accente diferite în Cruzimile unui moralist jovial față de volumul călinescian din 1938 (Viața lui Ion Creangă – reluat în 1964, cu adăugarea unui capitol despre opera autorului). Nu amintesc aici decât câteva. Raportul dintre biografie și operă e sensibil inversat în favoarea celei de-a doua și, în orice caz, chestionarea acestui raport capătă, în mod firesc, valențe noi în cartea lui Eugen Simion. De altfel, nu mai e vorba aici de o clasică monografie a unui autor, ci de monografierea unui spirit și a unui imaginar. Se modifică întrucâtva și trăsăturile chipului portretizat (nu esențialul, dar, cum bine știm, diavolul se ascunde în detalii…): Creangă nu mai e doar un erou de comedie, ci și un gânditor profund, cu intuiții elegiace și e într-o mai mare măsură considerat prin ceea ce are el individual. Amintirile sunt citite acum ca o scriere confesivă („autoficțională”), nicidecum ca o generică narațiune a „copilăriei copilului universal”; iar în privința artei humuleșteanului, Eugen Simion nu se mai mulțumește, pur și simplu, să-i constate caracterul inefabil, inanalizabil și să-l ilustreze prin citate despre care s-ar presupune că vorbesc de la sine, ci se încăpățânează să analizeze, totuși, punctele de indeterminare narativă, strategia divagației și a aluziei, efectele proliferării discursurilor, arta detaliului și a parantezelor epice, fracturile discursului narativ, nu în ultimul rând „superioara retorică a oralității”, altfel spus, oralitatea „construită” de prozator, cu rafinament de „orfevru împătimit” („secretul artei lui Ion Creangă”). Într-un singur loc criticul aproape că se declară învins în confruntarea cu „inefabilul” artei lui Creangă: acolo unde, încercând să analizeze resorturile umorului acestui autor, se vede constrâns să constate: „Umorul lui Creangă este, în fond, o stare de grație, o sumă de inefabile pe care cu greu le poți determina și analiza. Ironia se lasă mai ușor cercetată”.
Eugen Simion se desparte de Călinescu și în modul de a citi nuvela („capodopera”) Moș Nichifor Coțcariul, din care „divinul critic” n-a vrut cu niciun chip să înțeleagă arta echivocului, refuzând ipoteza unor subtexte licențioase. În schimb, autorul Cruzimilor unui moralist jovial acordă o atenție specială acestei nuvele, al cărei hâtru protagonist ar fi „eroul emblematic al lui Creangă”; în spumoasa râvnă perlocu­ționară a lui Moș Nichifor criticul distinge „o tehnică a subversiunii” caracteristică prozei humuleșteanului. Locvacele harabagiu, „un Mitică moldav”, este seducătorul prin excelență, „arta” sa exercitată în și prin limbaj și e chiar arta lui Creangă, ale cărei strategii și stratageme le reproduce ca într-o spectaculoasă mise en abîme.
Dincolo de toate aceste (benigne, în fond) divergențe, G. Călinescu este, în cartea lui Eugen Simion, referința centrală. În așa fel încât, cel puțin în anumite momente, se creează impresia – pregnantă, deși un efect de trompe-l’œil – că în prim-planul cărții nu ar fi pur și simplu Creangă, ci în mod particular acel Creangă impus de Călinescu și despre care, de altfel, Eugen Simion a scris mai demult, în 1966, într-o prefață la o ediție a volumului călinescian Ion Creangă (viața și opera), apărută în colecția Biblioteca pentru Toți. (Re)citite în paralel cu Cruzimile unui moralist jovial, aserțiunile din acea prefață nu par a fi fost între timp amendate; ba mai mult, s-ar zice că ele schițează, în articulațiile-i principale, studiul pe care criticul îl publică astăzi, întorcându-se, iată!, poate că nu întâmplător, la un subiect ce îl preocupase în epoca debutului său editorial. (Proza lui Eminescu apăruse în 1964, urmată de Orientări în literatura contemporană, în 1965.) ș…ț
Revenind însă la Creangă, pe care Eugen Simion îl socotește nu mai puțin decât „un mare scriitor din familia moraliștilor”, conștient de talentul său și, tocmai de aceea, amuzându-se să joace în permanență comedia modestiei (mai are în plus și „o coastă de orgoliu pe care nu reușește să i-o scoată niciun Chirică al criticii literare din timpul său”): insistența autorului acestei cărți asupra dimensiunii moraliste a literaturii humuleșteanului este direct legată de pledoaria în favoarea lui Creangă reconsiderat prin ceea ce are el individual – în atitudinea sa față de lume, ca și în „arta” sa inclasabilă. „Au dreptate cei care-l consideră un scriitor reprezentativ, dar dacă nu dovedim că este un scriitor bun și că în scriitura lui se manifestă o gândire profundă – în forme specifice –, n-am spus esențialul”. Moralismul lui Creangă se identifică numai până la un punct cu acela al lumii rurale (întrucât el „dă un sens nou temelor, miturilor, vorbelor pe care le împrumută”) și se vădește în plăcerea sa colosală de a observa „firea omului” și de a o judeca, completată de disponibilitatea de a se distanța, cu calm și benignă ironie, de lumea pe care o cercetează (supunându-se pe sine însuși aceluiași regim al distanțării lucide), pentru ca, într-o a doua instanță, să pună totul în ecuația unei povești – cu o morală inclusă – a unei narațiuni-parabolă. „Parabola folosește la suprafață tonul jovial, uneori bârfitor, dar jovialitatea și bârfa simpatică ascund de regulă o cruzime moralistă”. Dintre „tehnicile moralistului Creangă”, criticul insistă, de pildă, asupra „avalanșei de proverbe care definesc un caracter, un viciu sau o virtute omenească, o situație de viață”, remarcând abilitatea – ce atinge nu o dată virtuozitatea – de a pune aforismele sau jocurile verbale în contextul potrivit, și chiar de a crea, grație unor alăturări, contexte insolite. Iar aceste structuri sintactice și lexicale nu sunt simple jocuri de limbaj, gratuite și delectabile, ele ascund „mai totdeauna și o meditație serioasă, o opinie originală despre lume”.
Un Creangă bifrons prinde contur din narațiunea critică a lui Eugen Simion: e „jovial”, locvace, glumeț, spumos (împingând gluma până departe: în narațiunile „corozive”, bunăoară, și nu numai), dar „când vrea”, constată criticul, poate împrumuta și mina „moralistului serios” (ca în cele două povestiri ce-l au în centru pe moș Ion Roată); de asemenea: e nu o dată necruțător, practicând un soi de pedagogie a cruzimii, dar e, alteori, „milos, omenos, creștin, îndurător”. La prima vedere, etica lui se sprijină pe două virtuți de căpătâi: „chibzuința și hărnicia”. Cu alte cuvinte: echilibru, moderație, grijă pentru păstrarea justei măsuri, perseverență – o etică a acțiunii, orchestrând, ca în Povestea lui Harap-Alb, lupta agenților rațiunii contra relei întocmiri a lumii, contra exceselor oricărei puteri absolute. Dar lumea lui Creangă nu ascultă, în întregul ei, de imperativele acestei etici a acțiunii. Există aici o ambivalență structurală și implicit un conflict, chiar dacă benign, necauzând clivaje importante, ci întreținând o tensiune vitală în interiorul acestei lumi ficționale: imperativelor acțiunii le răspunde necesitatea contemplației, o lume a faptei intersectează, la acest scriitor, o lume a gândurilor și a cuvintelor și dintr-una într-alta se trece firesc, fără drame. Interpretarea gâlcevii dintre utilitar și gratuit puse în scenă într-o narațiune didactică precum Acul și barosul merge în această direcție. ș…ț
Creangă îi induce cititorului/interpretului o stare de „fervoare”, observă Eugen Simion, constatând „un transfer curios de jovialitate și talent” dinspre scriitorul humuleștean spre interpreții săi („mulți și buni”, adaugă criticul într-o paranteză) și mărturisindu-și la rându-i aceeași fervoare, redescoperită neașteptat – „am scris acest eseu despre Creangă cu o fervoare pe care o credeam, în modul cel mai sincer, pierdută de mult”. Într-o notă lămuritoare ce însoțește reeditarea din 1997 a Dimineții poeților – „o carte care (…) s-a impus de la sine și în chip autoritar în ceea ce aș putea numi, umflând puțin lucrurile, istoria scrierilor mele” –, criticul descria o similară stare de „fervoare”, ca primum movens al unei scriituri ce preia inițiativa asupra autorului: „Dimineața poeților și-a făcut loc în spațiul dintre două cărți total diferite din punct de vedere tematic și chiar ca tip de demers critic. Am scris-o «pe nerăsuflate», cu o fervoare curioasă a spiritului”; „Abia terminasem ediția a II-a din Scriitori români de azi (I), cu trei sute de pagini noi, și mă pregăteam să scriu Întoarcerea autorului, o temă care mă obseda (citește: mă provoca, îmi acaparase spiritul) încă de la începutul anilor ’70” (Eugen Simion, Dimineața poeților. Eseuri despre începuturile poeziei române, Ediția a V-a, ediție definitivă, Postfață și Repere critice de Alex. Goldiș, Editura Univers Enciclopedic Gold, București, 2014, p. 5). Într-un context similar își scrie criticul și cartea despre Creangă: după o serie de volume în care s-a ocupat de literatura secolului XX și de fantasmele acesteia (ultimele fiind Genurile biograficului, Tânărul Eugen Ionescu și al șaselea volum de Fragmente critice: Ne revizuim, ne revizuim) și înainte, probabil, de a încheia o lucrare cu miză foarte importantă, o istorie a literaturii române contemporane. O carte „de vacanță”, așadar – desigur, etichetă nu întru totul adecvată, date fiind consistența, anvergura, subtilitatea ideatică a studiului despre Creangă. O carte-refugiu, ivită dintr-un imperativ evazionist, ca și Dimineața poeților, din dorința de a recupera un timp inaugural al literaturii române, de a regăsi rațiunile întemeietoare ale acesteia. Interesul exegetului pentru Creangă sau pentru poeții (pre)pașoptiști (ori, în recenta ediție a Dimineții poeților, definitivă, pentru poeții marginali de la 1870) trădează, de fapt, o preocupare pentru „copilăria” literaturii române, pentru miturile ei fondatoare, reafirmând atașamentul criticului față de o tradiție literară, credința sa în existența unui sens al continuității. Pentru opera critică a lui Eugen Simion – cea mai impunătoare operă a unui critic român postbelic –, auroralul este o metaforă definitorie.
Bianca BURTA-CERNAT
(Fragmente din Postfața la volumul Ion Creangă, cruzimile unui moralist jovial, de Eugen Simion, Ediția a II-a revăzută și adăugită, Editura Princeps Multimedia, 2014)