Într-o societate responsabilă și protectoare, părinții au un rol activ în educație. Ei sunt recunoscuți ca primul educator al copilului, cu rol major în dezvoltarea psihică și socială a acestuia.
Arta educației constă în a nu impune cerințele necesare cu forța, ci în a-i explica copilului necesitatea lor și în a-i da copilului libertatea de a alege din mai multe variante. Părerile lui trebuie acceptate și analizate.
Dacă părinții dau dovadă de înțelegere, încurajează copilul cu afecțiune, îi atribuie progresiv independența, vor constata că el va accepta cu ușurință cerințele impuse de părinți și de educatori.
Ambițiile părinților pentru copilul lor trebuie să fie în limite rezonabile, pentru a nu-i cere mai mult decât îi permit capacitățile lui intelectuale. Solicitările la care el nu face față îi dau un sentiment de insecuritate.
Criticile aspre, impunerile nejustificate, batjocura, comparațiile defavorabile nu-l stimulează pe copil în a se comporta mai bine, în a fi mai bun sau a învăța mai mult.
Trebuie cultivată la copil bucuria de a învăța, de a descoperi, de a crea. Aceste trăsături există în el, și le exersează din primii ani de viață.
Scopurile și așteptările programului preșcolar trebuie discutate și comunicate părinților prin discuții deschise, întruniri informale, proiecte comune, corespondență scrisă, chestionare etc., care pun bazele unei comunicări reale cu familiile copiilor noștri.
Educatorii trebuie să pornească în activitatea de educare a copilului de la primele informații obținute de la părinții lui.
Cel mai bun mod de a afla informații despre copil este prin intermediul unui chestionar dat la începutul anului școlar.
Repere pentru sesizarea momentului propice de intrare în grădiniță
Un eu distins de cel al mamei
Copilul vorbește despre sine la persoana întâi – va spune „eu vreau” sau „mie îmi place”, și nu „Ioana vrea”, „lui Ionuț îi place”. Poate spune când ceva îl supără sau îl deranjează.
Conștientizarea corpului propriu cu funcțiile sale
Copilul își poate denumi părți ale corpului, se poate hrăni și juca singur, poate merge bine, poate sări, are control sfincterian, poate spune când îi este foame, sete, când este obosit, când îl doare ceva.
Buna capacitate de comunicare de sine
Copilul poate stabili relații de comunicare cu alți copii și adulți. Poate vorbi despre sine, despre părinții și familia sa, poate povesti evenimente prin care a trecut, întâmplări, vise și fantasme.
Un simbolic incipient
Copilul poate distinge între realitate și basm (sau vis, fantasmă). Chiar dacă încă se lasă speriat de personajele din basme și se simte culpabil pentru coșmarurile sale, el știe că nu sunt reale. Își poate povesti fantasmele părinților, pentru ca apoi să-i asigure: „Te-am păcălit/Cu nasul prăjit”.
Stabilitate afectivă
Copilul începe să fie mai selectiv cu copiii cu care se joacă, își manifestă preferințele pentru anumite persoane din afara familiei, îi este dor de prieteni, are nevoie de parteneri constanți de joacă, pe care nu-i mai înlocuiesc amicii ocazionali.
Relații de politețe
Copilului îi place să fie ca ceilalți, se rușinează când simte că nu corespunde cerințelor sociale, preia formule de politețe, reguli și interdicții, pe care și le asumă. Toate acestea arată un anumit nivel de creștere și stabilitate afectivă a copilului, care îi face necesar mediul de grădiniță. Pe acest fond, grădinița răspunde unor nevoi ale dezvoltării copilului și adaptarea este lesnicioasă.
Tot astfel însă, dacă acest nivel al dezvoltării nu este atins, copilul nu se poate bucura de grădiniță indiferent cât de bine organizată ar fi ea. Mediul de grădiniță, prin structura lui, nu este o alternativă la mediul familial și deci nu poate răspunde cerințelor copilului mic oricât de utilat cu jucării specifice, oricâtă pregătire în educația timpurie ar avea educatoarele.
De aceea, intrarea unui copil mic într-o instituție (creșă sau grădiniță) se realizează pentru a satisface o nevoie a adulților, și nu a copilului (a părinților care nu au cu cine lăsa copilul, a mamelor care își doresc întoarcerea la serviciu). Copilul se poate opune cu forță (îmbolnăvindu-se, regresând), obligându-și părinții să reconsidere decizia, sau se poate adapta contextului primind instituția ca pe un mediu familial alternativ (asemenea unei „case a bunicilor”). Dacă însă mediul din instituția respectivă este foarte departe de mediul familial, pentru copil poate fi o adevărată traumă ieșirea prematură din familie.
În educație este bine să putem face distincția între ceea ce îi este copilului necesar, benefic și nevoia de sprijin a părinților. De asemenea, este important ca totul să se petreacă la timpul potrivit, cu mijloacele potrivite, cu răbdare și înțelegere, fără sentimente de abandon, ruperi, traume și violențe.
Semne concrete care, împreună, arată nevoia copilului de grădiniță
• Copilul are manifestări de independență: insistă să se îmbrace cu ce vrea el, să mănânce singur, să se ducă la toaletă neînsoțit.
• Copilul își poate purta de grijă: sesizează situații periculoase, își conștientizează și exprimă nevoile, își știe drepturile, își poate asuma unele responsabilități.
• Copilul are nevoie de un prieten constant, pe care dorește să îl întâlnească, căruia îi simte lipsa, cu care se joacă preferențial.
• Copilul poate fi lăsat în spații de joacă supravegheate fără a reclama prezența adultului cu care a venit.
• Copilul spune când are nevoie de ceva, când vrea ceva, când ceva îl deranjează.
• Copilul dorește să își impună punctul de vedere, se contrazice, se încrâncenează.
• Copilul își ascultă părintele (sau se împotrivește lui) și în lipsa acestuia.
Prof. Matrona MIREA-LAZĂR,
Grădinița Nr. 268, sector 5, București