Prof. univ. dr. ing. Gheorghe-Constantin IONESCU, Preşedintele Sindicatului „Corpul Profesional Universitar”, Universitatea din Oradea

Vă mai amintiți de atacul terorist de la Redacția Charlie Hebdo, din ianuarie 2015, în urma căruia 12 persoane şi-au pierdut viața?
Atunci, zeci de mii de parizieni au ieşit în stradă, protestând, strigând într-un glas „Je suis Charlie!” Sute de mii au făcut la fel în toată Franța, milioane – în toată lumea, chiar şi în RomȚânia!
În țara noastră, astăzi, un jurnalist descoperă faptul că o firmă cu acte legale vindea spitalelor – cine ştie de câți ani? – apă chioară etichetată ca dezinfectant!
Stupefiant! Incredibil! Inacceptabil!
Chiar aşa să fie? Dacă da, unde sunt milioanele de protestatari români?
Eu nu văd nimic „stupefiant” în acest fapt, pentru că, trăind în această țară de peste 55 de ani, am avut deci suficient timp în care să-mi dau seama că este vorba despre un fapt banal, obişnuit: un spital cu holuri murdare, saloane insalubre şi mobilier „second hand” nu poate avea săli de operații dotate corespunzător şi dezinfectate la maximum! Câți medici s-au plâns de aceste condiții de muncă? Câți bolnavi sau aparținători ai acestora s-au „revoltat”? Câți manageri de spital au luat ATITUDINE?
Cât de „incredibil” poate fi un „fenomen” pe care îl vezi cu ochii tăi petrecându-se, zi de zi, de zeci de ani? Cine să creadă că „nu e bine!” Miniştrii care s-au simțit confortabil în cabinetele lor „dezinfectate”, zilnic, de către „femeile de ser­viciu”, iar când e „nevoie” de vreo intervenție, „dau o fugă” în Austria, Germania sau Turcia?
E cumva „inacceptabil”? Câți „cetățeni români” au ieşit în stradă, strigând până la epuizare
„EU NU SUNT DILUAT!”?
Din păcate, aceasta este starea națiunii: O ȚARĂ DILUATĂ LA TOATE NIVELURILE!
Suntem un popor într-o semiconştiență perma­nentă, condus de către guverne care se balansează, ciclic, între mediocritate şi semidoctism.
Suntem nişte viețuitori români mândri doar de obârşia noastră, scrisă de către alții, dar pe care noi nu o onorăm cu atitudinea corespunzătoare – acceptând mediocritatea ca pe o virtute, avem convingerea că suntem „umani”, când, de fapt, suntem artificiali: facem legi, ordonanțe de urgență, regulamente şi proceduri care pedepsesc crima, traficul de influență, abuzul de orice fel, furtul şi minciuna, dar… avem „excepții” la toate, pentru că „şi ce dacă a greşit şi el de două, trei, cinci ori, îl atenționez, frumos, în scris, că a greşit şi gata, s-a rezolvat”. Adică, de acum, respectivul „cetățean” a devenit „mediocrul meu”! Şi, uite-aşa, se „nasc” tot mai mulți cetățeni artificiali cu simțul civic alterat, scăpați de „ghinionul” de a fi prinşi, încălcând o lege pe care ar fi trebuit să o aplice tocmai cei care i-au „iertat”!
Îl invit pe domnul Tolontan, sau pe oricare alt jurnalist cu atitudine nediluată, să cotrobăie şi prin sertarele dezordonate, învechite şi infectate ale învățământului românesc, fie el preuniversitar sau mai ales universitar. „Învățământul este o prioritate națională!” – a devenit, de mult timp, o simplă declarație, nişte vorbe, acolo, uitate prin toate variantele legislative ale oricăror guverne, pentru că toți, fără excepții, au vrut să ne convingă de virtutea lor națională, de dragostea lor de țară, de interesul pentru viitorul acestei nații, dar toți – niciun prim-ministru, niciun ministru de resort, niciun preşedinte de țară n-a aplicat sau n-a luat nicio atitudine pentru nerespectarea articolului care prevede alocarea a 6% din PIB pentru învățământ (Art. 8 – Legea Educației Naționale – 2011). În baza autonomiei universitare, cei mai mulți dintre conducătorii universităților, împreună cu senatele acestora, fac exact ceea ce vor, uitând – cu bună ştiință – faptul că libertatea lor decizională este posibilă numai, subliniez, numai între limitele impuse prin lege.
Chiar niciunul dintre conducătorii noşti – din Minister, din Guvern, din Parlament – nu simte gradul de diluare a învățământului românesc?
Nu simte nimeni durerea părinților care-şi plâng copiii plecați prin țări străine, obligați la dezrădăcinare de diluarea masivă a conştiinței de neam?
De peste 20 de ani, cam toate au început să se inverseze: respectul față de rude, colegi, prieteni – față de semeni, în general – a devenit un „păcat” național, în timp ce ura, dezgustul, bătaia de joc, minciuna, denunțul calomnios au căpătat „valoarea” de „educație supremă”, devenind emblema unei „elite” superioare, îndreptățită să spună orice, oricui şi oricând, dar mai ales să „facă” absolut orice, oricui şi oricând pentru că vrea şi poate.
Încet-încet, călit în „lupte” sindicale şi „dialoguri” sterile cu mai toți vremelnicii noştri conducători – de țară, de guvern, de ministere –, am înțeles ceea ce ei n-au vrut să accepte niciodată: noi – dascălii, medicii, cercetătorii, noi – făuritorii existenței viitorului țării, noi – născătorii de generații cu minte sănătoasă în trup sănătos, pentru asigurarea unei nații prospere, suntem pedepsiți atunci când gândim, când criticăm…
Chiar nu simte nimeni, angrenat fiind în sistemul național de învățământ, să dea o mână de ajutor, din interior, domnului ministru Curaj, care încearcă din răsputeri să readucă învățământul pe un făgaş normal, performant, cu deschidere spre noile provocări mondiale? Avem oameni valoroşi la conducerea ministerului de resort, care, de fiecare dată când au încercat ceva benefic sistemului de învățământ, au avut parte de nenumărate piedici atât din partea societății civile, cât şi din interiorul sistemului.
Domnul Preşedinte Klaus Iohannis a lansat o consultare publică, online, pentru proiectul „România Educată”, propunându-ne să construim, împreună, o viziune şi un set de obiective de țară pe măsura ambițiilor noastre, ca stat modern. Ele vor fi urmate, în 2017, de o strategie şi un plan operațional, care să ilustreze traseul pentru a ajunge unde ne-am propus. Demersul ar urma să se finalizeze în 2018, când, prin promovarea unui mix legislativ coerent, s-ar da, tot împreună, startul reformei pentru „România Educată”. Este momentul ca noi, toți actorii din sistemul educațional, în calitate de formatori de opinie, să ne raliem inițiativei domnului preşedinte şi să contribuim la înfăptuirea acestui deziderat. Numai aşa vom reuşi să scoatem învățământul din conul de umbră în care a fost târât în cei 25 de ani de aşa-zisă „democrație”, ani în care fiecare a făcut exact ceea ce a vrut, şi nicidecum ce ar fi trebuit!
Avem pretenția, pe bună dreptate, să crească salariile în învățământ, să fie tentantă profesia de dascăl, să atragem tinerii în sistem, dar nu ne punem întrebarea: Oare care sunt paşii de urmat pentru a realiza toate aceste necesități vitale? Dacă, în continuare, sintagma „Învăță­mântul este o prioritate națională”  va rămâne un simplu slogan, invocat ciclic de către politicieni, în preajma campaniilor electorale, fără a se respecta prevederile legale privind alocațiile bugetare pentru învăță­mânt, fără a se încheia parteneriate cu mediul socio-economic privat, vom rămâne pentru încă vreo 20 de ani cu aceleaşi probleme vitale nerezolvate, iar învățământul românesc va intra în colaps.
Se tot bate monedă pe elaborarea unei Legi a salarizării unitare a bugetarilor. Acest lucru este aproape imposibil de realizat, în condițiile în care legiuitorii noştri nu doresc să renunțe la salariile de 30-40.000 de lei din unele companii de stat. Pentru o adevărată Lege a salarizării unitare a bugetarilor, trebuie o voință politică de fier, care să stabilească un minim pe economie – 1.500 de lei – şi un maxim, acesta fiind salariul Preşedintelui României – 20.000 de lei, cu cinci până la opt trepte de salarizare.
În perioada interbelică, un profesor universitar avea salariul echivalent cu Secretarul de Stat şi cu Generalul de Brigadă. Acum, profesorul câştigă cam cât un maistru strungar bun.
De multă vreme – cam de vreo 20 de ani – îmi doresc, în fiecare zi, să am „noroc”!
Nu mă mai rog pentru a avea sănătate, ci pentru norocul de a nu fi bolnav în țara mea!
Nu mă mai rog pentru a fi fericit, ci pentru norocul de a şti să evit ghinionul care mă pândeşte la orice pas!
Nu mă mai rog pentru a avea bani, ci pentru norocul de a supraviețui cu atât de puțin!
Aş încheia cu un citat dintr-un articol scris de către mine în Tribuna Învățământului nr. 1237/24-30 martie 2014 (deci acum mai bine de doi ani), prin care doream să trag un semnal de alarmă, rămas fără niciun ecou până azi:
„Elitele societății româneşti de azi nu au un loc de cinste în ierarhia valorilor! Suntem înregimentați, fără voia noastră, într-o «anexă» a culturii, în care obligațiile devin tot mai multe şi mai grele, iar recompensele – tot mai puține şi mai firave.
De 20 de ani, învățământul este ținut într-un regim dietetic drastic; niciodată nu i s-a alocat 6% din PIB. Deşi întotdeauna a fost considerat «prioritate națională», niciodată nu a avut cămara plină. Mereu au fost aşezați «alții» în capul mesei!
E momentul să-şi aducă aminte, în acest an electoral, cei care ne conduc şi au impresia că suntem uşor de păcălit, confundând demnitatea noastră cu o crasă naivitate, că intelectualul român nu mai acceptă să fie confundat cu un preş!
Nu mai vrem să răbdăm, umili, aşteptând un blid de zeamă chioară din mila unor trecători anonimi prin colbul istoriei.
Această țară va dăinui atâta timp cât prin şcolile ei vor exista dascăli cu har, apreciați la justa lor valoare, şi prin care vor trece elevi şi studenți care doresc să devină OAMENI educați, nu «şmecheri de cartier»!
Poate că cea mai mare parte dintre dascălii din România nu sunt atât de inteligenți pe cât şi-ar dori, dar sigur nu sunt proşti!”
Deoarece EU NU SUNT DILUAT!, mă înclin, CU RESPECT, în fața tuturor dascălilor din România, pentru faptul că… încă mai rezistă!
Prof. univ. dr. ing. Gheorghe-Constantin IONESCU, Preşedintele Sindicatului „Corpul Profesional Universitar”, Universitatea din Oradea