Eu mi‑am luat raţia de „revoluţie“

Decembrie 1989, am 41 de ani. Nu credeam c‑o să trăiesc ce am trăit când i‑am văzut pe Dinescu şi pe Caramitru la TV! Fiul meu, Alexandru, avea
5 ani. În dimineaţa de 22 decembrie, întorcându‑mă de la Alimentara, având în sacoşă doar o pâine, m‑am întâlnit cu un vecin (pe care, în aceeaşi seară, l‑am văzut la televizor, în balconul CC) care mi‑a zis: „Răzvane, stai acasă că ai copil mic!“ L‑am ascultat! Dar spre seară, pe la 5 după‑amiază, n‑am mai putut sta în casă. Mi‑am pus o cocardă cu tricolorul şi m‑am dus la Rectoratul Universităţii din Bucureşti. Acolo l‑am găsit pe bunul prieten şi coleg C.S., Dumnezeu să‑l odihnească, împreună cu „doi ofiţeri de serviciu“ (aşa se asigura, în fiecare seară, o permanenţă la sediul instituţiilor de stat). Când am intrat, cei doi s‑au speriat de mine; arătam ca un „revoluţionar“, cocardă, căciulă şi… barbă! Costică, prietenul meu, i‑a liniştit: „are o exemă şi nu se poate bărbieri“. Spun asta doar ca să vă daţi seama de mentalitatea membrilor de partid de atunci! În Rectorat nu mai era nimeni. Când a sunat telefonul, toţi am tresărit. Era secretarul de partid al universităţii, un om deosebit, care mi‑a luat apărarea când a fost pusă problema excluderii mele din PCR, dar asta‑i altă problemă. Deci îl cunoşteam foarte bine, prin urmare am cerut să vorbesc cu dânsul. Menţionez că era ora 6 pm, deci încă nu începuseră „împuşcăturile“. Mi‑a zis: „Domnule Bobulescu, mai bine mergeţi la Măgurele“ (acolo se mutase Facultatea de Fizică, încă din 1974). De remarcat că a folosit cuvântul „domnule“, nu „tovarăşe“! M‑am întors acasă cu metroul, neavând la ora aceea cum să ajung la Măgurele.
N‑am ajuns bine acasă şi a început… Răpăieli de automate, trasoare pe cer, atât în Piaţa Palatului (Revoluţiei, în prezent), cât şi la Televiziune, dar şi emisiunea de la TV care ne cerea să luptăm împotriva „teroriştilor“ şi care lansa tot felul de zvonuri tot mai alarmante!
A doua zi, 23 decembrie, având un brad de care făcusem rost prin nişte „relaţii“ (dădeam meditaţii unei fete al cărei tată era pădurar), l‑am împodobit pentru Crăciun, după care am plecat la Măgurele. Ajuns acolo, am remarcat o totală debusolare. Câţiva profesori, în general cu funcţii la partid, ne‑au făcut o pseudo-organizare, în care, de fapt, nu făceam nimic. Stăteam pe întuneric şi… dârdâiam de frică. De abia a doua zi, pe 24 decembrie, venind mai mulţi studenţi (era vacanţa de iarnă), aceştia au preluat iniţiativa şi au organizat o adunare generală cu cei prezenţi, ca să ne organizăm în ceea ce se cerea pe posturile de radio şi de televiziune, respectiv o organizaţie locală a Frontului Salvării Naţionale (FSN). Recunosc că am fost profund emoţionat când aceştia mi‑au propus să preiau conducerea acestei organizaţii. Am acceptat! Cunoscându‑i pe cei din cele câteva institute de cercetare de pe Platforma Măgurele, am luat legătura cu aceştia, care se organizau în comitete locale ale FSN. Mi‑au propus să aleg cadre didactice şi studenţi de încredere care să fie înarmaţi pentru a apăra Platforma de terorişti, ei având acces la depozitul de arme al Gărzilor Patriotice! Asta a fost misiunea cea mai grea! Eram conştient de responsabilitatea de a împărţi arme cu muniţie de război unor copii, chiar dacă aveau 22‑23 de ani!
Am avut noroc că am găsit un grup de studenţi din anul V care m‑au convins de seriozitatea lor şi împreună cu ei am organizat aceste grupe de pază înarmată. Menţionez că în ’89 toţi studenţii făcuseră armata de nouă luni înainte de a fi înmatriculaţi, ceea ce era un avantaj pentru noi. Am refuzat să dau arme celor care insistau să aibă o armă, dacă nu erau în anul IV sau V şi dacă nu erau recomandaţi de grupul de studenţi menţionat mai sus. Subliniez că, de fapt, nu eu dădeam arme, personal n‑am pus mâna pe niciun AKM, ci un responsabil din institut (IFTAR) care le dădea cu semnătură şi numai la recomandarea mea, ele fiind returnate după cart.
Lucrurile s‑au mai liniştit după 30 decembrie. Pe platforma de la Măgurele nu s‑a tras niciun foc! N‑a murit nimeni, n‑a fost rănit nimeni, n‑am cerut certificat de „revoluţionar“!
Evident, toată luna ianuarie „revoluţia“ a continuat şi la Facultatea de Fizică de pe Platformă. Au fost profesori contestaţi de către studenţi, mai ales cei cu funcţii în organizaţia de partid. Am reuşit să potolesc acest „avânt revoluţionar“, organizând alegeri democratice pentru Decanat şi Senatul Universităţii. Eu am refuzat să candidez pentru vreo funcţie, considerând că n‑am dreptul ca organizator! De aceea, când FSN s‑a declarat partid şi a anunţat că va candida la alegeri, mi‑am dat demisia şi am desfiinţat FSN‑ul din Facultatea de Fizică.
În primăvara anului 1990, „revoluţia“, mai bine zis lupta politică pentru o Nouă Românie, a continuat, culminând cu lunga manifestaţie din Piaţa Universităţii împotriva FSN, manifestaţie la care am participat şi eu! Conştient că implicarea politică este o datorie civică într‑o democraţie adevărată, m‑am înscris în PNL, în luna martie ’90. Am activat în PNL, implicat şi în aşa-numitul Grup de Reformă Morală şi Politică apărut în 1992, după nereuşita PNL în alegerile din acelaşi an, când n‑a intrat în Parlament din cauza unei campanii greşite, mişcare care a condus la demiterea lui Radu Câmpeanu şi alegerea lui Mircea Ionescu‑Quintus în fruntea PNL.
La cererea colegilor din facultate m‑am implicat şi în mişcarea sindicală după 1990, având ca scop retragerea sindicatelor Universităţii din Bucureşti din FSLI şi aderarea lor la noua Federaţie Alma Mater, înfiinţată în 1990. În 1994 am fost ales preşedintele Federaţiei Sindicale Alma Mater, chiar dacă am recunoscut că sunt membru PNL (fără funcţii în partid). Am rămas membru PNL până în 1999, când mi‑am dat demisia pentru că un înalt responsabil din partid (ministrul Remeş) mi‑a cerut să‑mi dau demisia din Alma Mater, fiind în acel an în conflict cu Guvernul României pentru finanţarea învăţământului şi salarizarea din acest sector de activitate.
Revenind la ziua de azi, vă mărturisesc că am multe semne de întrebare. Nu în legătură cu oportunitatea manifestaţiilor din Piaţa Victoriei, ci în legătură cu implicarea politicului şi încercarea de deturnare a scopului acelor manifestaţii. Astfel, mă întreb ce a căutat preşedintele României în Piaţa Universităţii, la un miting neautorizat. Mă întreb cum poate să se exprime cu sintagma „o gaşcă de penali“. Mă întreb cum poate domnul preşedinte să împartă cetăţenii acestei ţări în „românii mei…“ şi restul! Eu am semnat petiţia de retragere a acestei ordonanţe, dar n‑am fost în piaţă! Eu nu sunt „românul lui“? Mă întreb cum poate să spună că vrea „Guvernul meu“. Oare Guvernul nu este al României, aprobat de Parlament după alegeri democratice? Oare se va ieşi în stradă pentru „colaborarea“ SRI‑DNA, ţinută în secret până de curând?
Oare tinerii frumoşi şi liberi nu realizează ce înseamnă aşa ceva? Nu cred că realizează, pentru că în ’89 aveau doar câţiva ani sau nu erau încă născuţi. În final, o ultimă întrebare, recunosc, retorică: când o să ieşim în stradă, şi câţi, pentru Bugetul Educaţiei (vestitul 6% din PIB, neluat în seamă de niciun guvern)?
Vă reamintesc că cea mai mare demonstraţie, autorizată (!) a fost cea organizată de Alianţa Civică în noiembrie 1990 (alianţă ulterior transformată în partid), manifestaţie la care au participat peste 500.000 de manifestanţi! Da, aţi citit corect, cinci sute de mii! Cu această ocazie, preşedintele Emil Constantinescu, rector al Universităţii din Bucureşti atunci, s‑a opus înlăturării prin forţă a conducerii politice din acea vreme şi a pledat pentru o schimbare democratică, realizată prin alegeri parlamentare şi prezidenţiale!
Prin urmare, dragi concetăţeni, mergeţi la vot!
À bon entendeur, salut!
Conf. univ. dr. Răzvan C. BOBULESCU,
preşedintele de onoare al FNS Alma Mater