Totul a început în 1991, când, proaspăt devenit preparator (un fel de „proto-părinte“ al „asistentului pe perioadă de­terminată“ de astăzi) – anglo-americanist, dacă îmi este permis să adaug – la bătrâna (în fine, „bătrână“ în termenii noștri carpato-danubiano-pontici) Universitate ieșeană, am preluat, la anul I, cursul practic de „Texte“, unde, stăpânit de un precoce simț al răspunderii, am decis să analizez cu studenții doar fragmente importante din operele romanticilor americani. I-am anunțat, atent cu imaginea mea de universitar liberal în devenire, că evaluarea va consta într-un term paper (cu temă la alegere, analizată relaxat, acasă, de fiecare în parte) și nu în clasicul și traumatizantul final exam onsite. Bucurie fără margini. La data din sesiune fixată prin consens, „iepurașii“, cum (cu drag, sper) îi numea șeful nostru de Catedră pe studenți la vremea respectivă, îmi aduc, entuziast, lucrările. Mă pun pe citit. Stupoare! Toate eseurile (într-o grupă de aproximativ 15 învățăcei în ale anglisticii) erau, parțial ori integral, copiate după cursurile litografiate din anii șaizeci-optzeci dedicate Romantismului American, încă disponibile în bi­­bliotecile ieșene. Opresc două secunde fluxul memoriei afective numai pentru a-l atenționa pe eventualul june cititor al rândurilor de față că, în acele timpuri eroice, nu exista Mr. Google și cu atât mai puțin confrații săi „motorizați“ în „căutări“ obscure prin cotloanele supraponde­ralului Internet! Nicidecum! Șansa depistării micului rapt intelectual colectiv a venit, discret, rafinat, subtil, din amănuntul că fusesem eu însumi studinte al aceleiași nobile secții de Engleză și parcursesem cu sârg, în „eonul“ meu specific, bu­clucașele materiale didactice…

Am convocat așadar la școală, consternat, întreaga echipă de discipoli pentru convorbiri urgente. Au venit cu priviri de iepurași speriați, la propriu de data aceasta. Ce se întâmplase oare? Ceva foarte grav, am rostit cu voce lugubră și complet lipsită de empatie (deși mă despărțeau doar patru ani de bieții copii). Ne aflăm în fața unui furt intelectual de grup în formă organizată și continuată, le-am precizat cu bruma de jargon juridic pe care reușisem să o acumulez într-un an de „democrație originală“. Le-am indicat tuturor, cu exactitate de arhivar, segmentele din cărțile pe care le plagiaseră (ne­­uitând, desigur, să amintesc, cu emfază post-adolescentină, detaliul că un „șef de promoție pe țară“, comme moi-même, nu putea fi păcălit într-un mod atât de stângaci). Bouche bée, doamnelor și domnilor! Întreaga asistență amuțise într-o expresie de profundă nedumerire… După patetica și necesara clipă de silenzio, o domni­șoară suavă a glăsuit în numele șocatei adunări. Dom’ profesor, dar noi n-am știut! Dumneavoastră nu ne-ați spus niciodată că nu avem voie să ne inspirăm din surse pentru eseul final… A venit momentul meu de bouche bée. Nu din cauza eufemismului „să ne inspirăm“, ci, pentru că, într-adevăr, eu nu zisesem vreodată, nici măcar în șoaptă, cuvintele magice – „Atenție să nu cumva să plagiați!“ (Tele)ghidat de o naivitate structurală inconturnabilă, luasem informația în cauză ca fiind… subînțeleasă. Eroare de concepție măcar examinatorie, dacă nu de-a dreptul academică! Să admitem: pentru a avea valabilitate, o informație trebuie comunicată în prealabil, iar pentru a putea fi aplicat, un regulament trebuie mai întâi întocmit…

Cu ochii de universitar al României post-comuniste abia mijiți, am observat atunci o carență cumplită de sistem. Noi nu aveam „știința“ eticii și integrității muncii intelectuale clar definite, nu dețineam, cum ar veni, o „corporalitate“ a deontologiei cercetării. Totul era „intuitiv“ și „subînțeles“. Adică inexistent. Know-how-ul scrisului academic ne lipsea cu desăvârșire. Tânărul Codrin descoperea, prin vocea suavei studioase, că el nu acordase atenție, în această afacere, chiar pietrei de temelie a efortului anti-plagiat – id est cunoașterea lui. Nefericitul preparator universitar se lovea cu capul de pragul de sus, trezindu-se surprins de duritatea sa. „Pragul“ era „the know“-ul pe care junele scholar hotărî, din acea timpurie etapă, să-l pună în prim-planul colaborării cu generațiile viitoare de iepurași… Nu avea să fie aceasta însă singura epifanie din interiorul marelui proces evoluționist. În 1993, am plecat, ca bursier Fulbright (full-time PhD student), în Statele Unite. Multe și sofisticate au fost acolo ocaziile de deschidere completă a ochilor (cu mici dilatări exoftalmice, aș adăuga) în privința eticii și in­tegrității academice! Una dintre ele m-a marcat fundamental și de aceea simt nevoia să-i dau contur epic mai jos. La cursul de Advanced Shakespeare (ținut, la Universitatea din Arizona, în anii nouăzeci, de un mare shakespearolog, John A. Mills pe numele său, autorul celebrei Hamlet on Stage: The Great Tradition) m-am apropiat de colega Meg (culmea e că nu doar o chema așa, dar și aducea binișor cu Meg Ryan în zilele ei de glorie). Aidoma majorității doctoranzilor, Meg era TA (teaching assistant), câștigându-și existența din predarea de seminarii.

Foarte supărată într-o dimineață, îmi mărturisește că fusese convocată dinaintea temutului Board of Trustees (un fel de Consiliu de Administrație cu puteri absolute în universitățile americane), de șe­dința în chestiune depinzând soarta sa ulterioară în selecta instituție educațională tucsoniană. Curios ca un cintezoi, am rugat-o să-mi povestească de-a ­fir-a-păr toată tărășenia. Dumneavoastră vă ofer aici, bineînțeles, varainta „steno“. La o banală verificare pe parcurs (midterm exam), Meg a prins (tot anterior naș­terii fratelui nostru Google) o vedetă sportivă a Universității (jucător în echipa de baschet Wildcats, echipă care, minune, a ajuns în semifinalele NBA în acea primăvară) cu lucrarea (midterm report) despre Faulkner… plagiată (grosolan). Vi­teaza asistentă, oarbă la faima impozantului athlete, a aplicat, consecvent, legea. A dat nota F (4) studentului infractor și, mai mult, i-a făcut referat de… examatricu­lare. Scandal monstru, inițial în Departament, apoi în Facultate și, iată, acum la cel mai înalt nivel. Exmatricularea tânărului însemna automat și excluderea din echipa de baschet. Nu mai trebuie să in­sist, faptul determina periclitarea jocului „pisicilor sălbatice“ în semifinale și pagube financiare de nedescris pentru toată organizația. Meg devenise, peste noapte, o făptură periculoasă în ochii multitudinii, făptură care, în cazul eșecului în susținerea propriei cauze dinaintea Consiliului de Administrație, ar fi fost ghiloti­nată. Cu voluptate, nu mă îndoiesc. Am asistat-o în efortul pregătirii pledoariei. Nu puteam rata o asemenea experiență academică. În câteva ore, în The Main Library, prietena mea a pregătit, minu­țios, niște handouts absolut fascinante.

Erau gândite pentru trei paliere distincte de discuții. Primo, corpul delict (lucrarea sportivului cu fragmentele plagiate suprapuse pe sursele doveditoare). Secundo, articolele din regulamentele de ordine interioară ale U of A (care defineau și incriminau plagiatul, supunându-l unor sancțiuni clare, neconcesive). Tertio, citate din cursurile de etică și integritate academică predate la Universitatea din Arizona și familiare tuturor studenților așezământului (interesant, vreo doi dintre titulari erau membri în Board of Trustees și participau, prin urmare, la ședința de „judecată“). E nevoie să mai discut verdictul? Meg a câștigat fără drept de apel, iar vedeta sportivă a fost exmatriculată în hohotele de plâns ale majoretelor și privirile sașii (către diabolica asistentă cauzatoare de dezastru) a studenților și profilor microbiști deopotrivă. Mai im­­portantă rămâne revelația (a doua) a tâ­nărului Codrin referitoare la etica muncii de cercetare. El lovea cu țeasta, subit, un al doilea prag – situat mai sus decât primul. „The know“-ul (informația ca atare) se dovedea frecție la un picior de lemn fără „the how“ (sistemul consolidat juridic și filozofic din spatele informației). Împreună alcătuiau know-how-ul unei ramuri extrem de sensibile și de importante în efortul paideic al oricărei țări – onestitatea pregătirii intelectuale și, mai ales, practicarea meritocrației (cel puțin în acest spațiu al progresului pur, nedi­simulat, responsabil pentru viitorul umanității într-un sens larg). Trebuie să recunosc că am fost fascinat, întrebându-mă, melancolic, când va ajunge și patria mea la un astfel de nivel de funcționare a conștiinței colective (precum Werther al lui Goethe, am riscat, o clipă, depresia ­profundă).

Codrin Liviu Cuțitaru – profesor universitar

Articolul integral publicat în revista Tribuna Învățământului nr. 32-33