Prima interogație serioasă asupra unei etici a lecturii, ne spune Alberto Manguel în Istoria lecturii, a fost încercată odată cu apariția Bibliotecii din Alexandria. Orașul construit de Alexandru cel Mare era, la moartea acestuia, o veritabilă „societate multiculturală“, animată de îndemnul poetului Menandru din Attica, „cei care pot citi văd de două ori mai bine“.
Știm că faimoasa bibliotecă avea drept ambițios plan să strângă cât mai multe, dacă nu chiar toate cunoștințele lumii. Să strângă acolo întreaga „memorie a lumii“. Nu însă fără unele excese. Toate vapoarele care acostau în portul mediteraneean erau obligate să predea cărțile avute, care erau astfel copiate și păstrate în bibliotecă. Uneori se păstrau doar originalele, uneori copiile. Nu toate cărțile erau originale, însă, falsurile circulând în proporții destul de alarmante, speculându-se astfel pasiunea pentru carte a „organizatorilor lumii“, cum erau numiți bibliotecarii, încă de la sumerieni, din biblioteca alexandrină. Ca în orice acumulare indistinctă de informație, necesitatea unei reguli a accesului la cunoaștere s-a impus destul de repede. „Nesățioasa bibliotecă“, cum o numește Manguel, avea să intre sub ochiul organizator al lui Calimah, cel care avea să găsească un principiu etic pentru orânduirea ei. Pentru ca cititorii să ajungă la informația care le era necesară, spre care erau mânați de interesul de lectură propriu, Calimah găsește o soluție nouă pentru epocă: sistemul său se baza nu pe „o enumerare ordonată a bunurilor bibliotecii, cât pe o configurație preconcepută a lumii în sine“. Așadar, nu o împărțire arbitrară, ci una corespunzătoare viziunii despre lume a intelectualilor epocii sale, urmând modelul lumii grecești. Cele opt categorii ale lui Calimah (dramă, oratorie, poezie lirică, legislație, medicină, istorie, filozofie, diverse) organizează biblioteca astfel încât să apară posibilitatea comparației.
„Memoria lumii“ putând să scoată astfel în față, dintre sutele de catarge livrești, doar pe acelea care, așa cum ar spune Jean Starobinski în Gesturile fundamentale ale criticii, pot să contribuie, pentru cititor, la efectul de memorabilitate. De atunci încoace, toate bibliotecile lumii au încercat cam aceleași metode de ordonare. Cum alegi mai etic cărțile, ca să ajungă mai bine la cititor? Un principiu de cooperare ultraprotejat de această selecție va face ca între obiectul care conține informația și cititor să existe tot timpul o (pre)selecție, căci „fiecare bibliotecă este o bibliotecă a preferințelor și fiecare categorie aleasă implică o excludere“, comentează just Manguel.
Acest mod de a ordona memoria lumii avea să fie perpetuat de-a lungul istoriei în sisteme de selecție/teoretizare/interpretare a lumii, în nenumărate forme. Lectura, inclusiv lectura literaturii, este condiționată de coduri teoretice, sociale și uneori politice. În anii ’80 ai secolului trecut, teoriile deconstructivismului (Școala de la Yale), au chestionat din nou această „cooperare ultraprotejată“ prin (pre)selecție, care poate produce, în termenii Mirandei Fricker, din cartea sa Epistemic Injustice: Power and the Ethics of Knowing o „nedreptate hermeneutică“. Citind prin codurile altora de lectură.
Este meritul deconstructivistului J. Hillis Miller de a vorbi despre un imperativ etic al lecturii, situat în afara codurilor de selecție și de interpretare prestabilite. În cartea sa Etica lecturii, Hillis Miller descrie existența și necesitatea unei „etici a lecturii“ în opoziție cu „politicile interpretării“. Pe teoreticianul american îl interesează o „îndepărtare de mai cunoscuta, de fapt aproape universala temă a studiilor literare din zilele noastre – legătura literaturii cu politicul, istoricul și socialul“, o arie de investigație „cel mai degrabă vagă și speculativă, și uneori inutil polemică“ spre a aduce această problematică la experiența mult mai concretă și verificabilă a cititorului „citind o carte, predând sau scriind un articol critic“.
Din acest punct de vedere, momentul etic al lecturii literare are, în opinia lui J. Hillis Miller, două direcții. Prima stă sub semnul imperativului de a interpreta: cititorul este motivat să interpreteze un text literar, „eu trebuie să vorbesc despre asta“, o direcție intim motivată de a vorbi despre un roman sau un poem. Iar cea de-a doua direcție a momentului etic ține de un act cu reverberații instituționale, sociale și/sau politice, ceea ce spune, de exemplu, un profesor clasei de elevi sau în modalitatea în care un critic își construiește interpretarea.
Etica lecturii literare nu este niciodată unidimensională. Momentul etic se poate referi și la autorul care scrie literatură, și la naratorul care ne spune dintr-o anumită perspectivă povestea, și la personaje, și la cititorul care reacționează la ceea ce i se povestește. Dar cea mai importantă perspectivă, mai ales astăzi, după atâtea forme de a interpreta literatura, rămâne a cititorului, și a exemplelor despre care alege să vorbească.
Accentuarea alegerii motivate a unui act interpretativ îl apropie pe J. Hillis Miller de definirea lecturii literare la Matei Călinescu, din A citi, a reciti. Către o poetică a (re)lecturii. Lectura literară este fundamental o relectură, o revenire la text din curiozitate reală, din dorința de interpreta un text, de a găsi o semnificație nouă. Dar această revenire trebuie să fie motivată doar de o stare asemănătoare primei direcții a momentului etic al lecturii de care vorbește Hillis Miller, și nu de nevoia de a supune textul unor teorii care, adeseori, nu au prea mare legătură cu textul citit. Momentul etic al lecturii literare apare, așa cum spune Valentine Cunningham în provocatoarea sa carte Lectura după Teorie, în momentul în care cititorul realizează că trebuie depășită inerția veche a „lecturii care vine întotdeauna după teorie“, și revine la „lectura care atinge“, adică acea lectură motivată nu de alegerile altora, ci aceea care îl reprezintă ca individualitate. „Arta lecturii“, spune Virginia Woolf, este un profund traseu (auto)biografic: „Undeva, pretutindeni, când ascuns, când revelat, în tot ce stă scris se conturează profilul unui om“. Cu toată responsabilitatea, cu toată limpezimea sa etică. Numai așa se poate vorbi de memorabilitatea literaturii, cu adevărat.
Lect. dr. Bogdan Tănase – Facultatea de Litere, Universitatea din București
Articol publicat în nr. 51-52 al revistei Tribuna Învățământului
