Dacă de peste trei decenii acțiunea climatică globală s-a inițiat, se desfășoară și a devenit o prioritate pe baza concluziilor rapoartelor științifice periodice realizate de Grupul Interguvernamental pentru Evoluția Climei (IPCC), tot din partea lumii academice se așteaptă și exemplul decisiv în privința atitudinii de adoptat și demersurilor de întreprins pentru atenuarea încălzirii globale, reziliența și adaptarea la efectele schimbării climatice. Așa se face că, la momentul în care cea mai recentă evaluare a IPCC (publicată la 4 aprilie 2022) ne avertizează că viața pe Terra va deveni din ce în ce mai dificilă, chiar imposibilă în anumite regiuni, dacă folosirea energiilor fosile și emisiile de gaze cu efect de seră (GES) aferente continuă în același ritm, iar conflictul din Ucraina ne arată implicațiile socio-economice și strategice ale dependenței energetice, cercetătorii științifici din mai multe țări ale lumii înțeleg să se angajeze într-un demers responsabil de a-și analiza impactul ecologic al activităților pe care le desfășoară și a adopta strategii și demersuri concrete de reducere a amprentei eco-climatice pe care o generează. Cu speranța generalizării unor atari practici, dincolo de cadrele sale specifice la nivelul întregii societăți, etica ecologică a elitei științifice devine o realitate și îndeamnă la reflecții și practici pe măsură.

1. Deschiderea spre ecologie, devenită știința dominantă a secolului, se manifestă în toate câmpurile cunoașterii iar noi concepte integratoare irump și se afirmă în această perspectivă. „Deflagrația“ eco-climatică pe care o traversăm apare mai degrabă ca o criză a relației cu viul, această „comunitate a lumii căreia îi aparținem“, și de aceea se impune să ne aprofundăm cunoștințele și să ne racordăm acțiunile spre asemenea orizonturi. Descoperirea legăturilor profunde, din ce în ce mai manifeste și subterane dintre om și natură, generează reflecții dintre cele mai diverse. Istoria noastră e plasată astfel la intersecția ecosistemelor, intercalând între scriere (grafie) și viu (bio) rolul terț al mediului natural (oikos); orice biografie este, în acest sens, o eco-biografie. Se gândește în acest mod o nouă interdependență cu viul și se inventează, din perspectiva conservării și apărării sale, noi feluri de a locui pe Terra. Vocabula de viu s-a impus în câmpul intelectual și mediatic, dar și în rândul ecologiștilor. Și aceasta întrucât un atare concept e mai inclusiv și mai înglobant decât cel de natură și de mediu, a căror folosire presupune o exterioritate, în timp ce aici e vorba de a desemna o apartenență comună.

La fel și substantivul pământesc (terestru) a devenit larg răspândit. Și aceasta explicată mai ales prin faptul că urgența impune a „ateriza“ în sensul de a rupe cu o lume în afara solului, după cum susține autorul său, sociologul Bruno Latour. Forjat de acesta (în Face à Gaïa. Huit conférences sur le Nouveau Régime Climatique, La Découverte, 2015), conceptul de terestru posedă „avantajul de a nu specifica nici genul și nici specia, ci numai situația locală și întrepătrunderile a ceea ce compun ființele“, adaugă el. O turnantă filosofică și eco-politică cu implicații din ce în ce mai evidente, inclusiv în planul orientărilor teoretico-doctrinale. Așa se face că ceea ce denumeam odată „istorie naturală“, această „fereastră spre evoluția viului“, caută astăzi să elaboreze un „cod civil natural“, chiar un „pact de neagresiune“ al omului cu ecosistemul său, cum se declară în primul Manifest al Muzeului de Istorie Naturală din Paris (Quel futur sans nature, 2017). Căci, într-adevăr, istoria naturală s-a schimbat. Dacă colecția, inventarul și conservarea rămân fundamentele sale, ea nu mai caută să ordoneze lumea și cu atât mai mult să-i expună trofeele, cum o făceau numeroși naturaliști cu două secole în urmă. Și unii rezumă: după ce o detronase, biologia redevine o istorie naturală! Ea permite a face biografia „indivizilor“, a urmări viața singulară a unui animal ori comportamentele altuia. A da un nume înseamnă a recunoaște personalitatea fiecăruia. Și ceva mai mult, a lupta împotriva reificării viului, a recunoaște că fiecare ființă vie e o persoană non umană și, în cele din urmă, un subiect de drept. În această ultimă privință, până și proprietatea capătă noi semnificații, fiind percepută ca o „facultate de a locui“, iar repararea prejudiciului ecologic e citită în termeni antropologici. Și în acest fel naturaliștii redevin biografi ai naturii. Iar consecințele noilor perspective astfel deschise se manifestă radial, orizontal și vertical în câmpul integrat al cunoașterii. Dar oamenii de știință reprezintă nu numai vectori ai obținerii de noi cunoștințe, ci și modele de conformare la exigențele concluziilor pe care le stabilesc și diseminează. În același timp, tranziția ecologică și digitală sunt noi provocări pentru instituțiile și regulile sociale, întrucât le transformă profund. Ele nu ating în mod direct regulile ca atare, ci cunoștințele ce le fundamentează și orientează comportamentele actorilor și instituțiilor. Știința și înțelegerea sa sunt în centrul acestei mutații civilizaționale. Identificarea și luarea în calcul a limitelor ecologice, precum schimbările climatice ori integritatea ecosistemelor, aparțin disciplinelor științifice și modelizărilor care scapă percepției și înțelegerii profanului. Necesitatea întemeierii politice pe știință prelungește asupra sa controlul democratic direct și transferă o responsabilitate de natură politică experților științifici. Acesta implică o etică nouă a cercetătorilor, o pluridisciplinaritate ce depășește închiderea între specialități, precum și inter­fețe de partajare a cunoașterii cu politicul și cetățeanul profan. De exemplu, diagnosticele IPCC, organ (interguvernamental) științific pe subiect, servesc ca bază în definirea deciziilor și acordurilor stabilite în contextul aplicării Conven­ției-cadru privind schimbările climatice din 1992. Această legitimitate a fost dobândită prin aplicare de procese riguroase. În privința problematicii biodiversității ori adaptării la schimbarea clima­tică, se impune producerea și partajarea de cunoștințe localizate, luând în considerare, deopotrivă, știința academică și cunoștințele cetățenești. Așa se face că etica cercetătorilor tinde și cere a fi întregită cu una a ecologiei, văzută ca un nou mod de a gândi, exista și manifesta ca ființă, parte a viului (terestru).

2. Etica mediului ori ecologică e considerată îndeobște o ramură a filosofiei mediului, instituită formal în lumea anglo-saxonă spre finele veacului al XX-lea. Într-o percepție schematizantă și simplificată, ea se vrea o nouă etică relativă la provocările protecției mediului. Este vorba de un subiect ce vizează, direct sau indirect, raporturile între ideologii, culturi și acțiuni umane (individuale sau colective) cu mediul și entitățile naturale, văzute separat sau comunitar, inclusiv ca subiecte de drept. Dincolo de simplele manifestări de etică aplicată, suntem în prezența unui examen al ra­­porturilor complexe om-natură, inclusiv având în vedere nevoile proprii ale acesteia din urmă. Ea analizează raporturile speciei umane cu entitățile natu­rale vii sub unghiul tuturor aspectelor impactului lor în spațiu și timp și raportului cu valorile morale. În acest sens, ea se deosebește de abordările antropocentrice ale viului născute în Europa și centrate pe om și nevoile sale. Nu în ultimul rând, dar tot mai evident, se integrează aporturi ale științelor tehnice și în special ale ecologiei și biologiei conservării. Din perspectiva interesului manifestat de statutul entităților naturale vii devine astfel posibilă atribuirea echivalentului valorilor intrinseci speciilor ori sistemelor naturale, pe care s-ar putea, ori vor trebui, eventual, a fi recunoscute acestor ființe ale naturii (speciilor sălbatice, do­mestice, ecosisteme, biosferă) sau unor elemente care le compun, precum și funcțiilor ori serviciilor ecologice pe care le aduc.

Această abordare rezolvă chestiunea drepturilor și îndatoririlor omului față de specii, de naturalitate și frontierele puse de om între el însuși și ceea ce el percepe ca natură și mediu. Se poate astfel face o largă aplicare principiilor prevenirii și precauției în lumea vie, inclusiv pentru speciile considerate a nu fi vitale sau chiar utile pentru om.

Și cum înainte de toate și în manifestarea eticii ecologice a omului de știință contează exemplul propriu, printre cazurile de actualitate puternic mediatizate se află și cel al lui Jean-Marc Jancovici, profesor la Școala Politehnică din Paris, inginer și consultant, unul dintre starurile scenei climei și energiei. „Inventator“ al metodei de realizare a bilanțului de carbon în 2010, el s-a remarcat recent prin publicarea Plan de transformation de l’économie française (Odile Jacob, Paris, 2022) conceput de think tank-ul pe care îl prezidează „The Schift Projects“, un adevărat succes de librărie și care l-a adus în amfiteatrele SciencePo din capitala Franței în cadrul unui ciclu de conferințe de mare rezonanță universitară și mediatică.

La 60 de ani, numit în 2018 în Haut Conseil pour le Climat (HCC), și-a consacrat întreaga viață deslușirii tematicii climatice și energetice. Concluziile sale: dacă energiile fosile au permis creșterea și dezvoltarea, ele duc acum la pierderea noastră: mai întâi pentru că sunt responsabile de dereglarea climei, iar apoi pentru că, în viitorul apropiat, se vor epuiza. Treptat s-a instalat în acest peisaj ca un supervulgarizator cu conferințe și cărți adresate marelui public, precum Le changement climatique expliqué à ma fille (Seuil, 2009), în care cercetătorul se confundă cu povestitorul captivant, transmițând ideea deopotrivă a gravității și urgenței eco-climatice. Cele două cri­ze, energetică și climatică, nu mai suportă amânare în abordare frontală și soluționare radicală, altfel consecințele devin ireversibile și incalculabile.

Mulți subestimează dimensiunile problemei și privațiunile și concesiile ce vor trebui făcute de fiecare pentru a ajunge la neutralitate carbon, impusă acum și de condiționarea geostrategică a dependenței Europei de combustibili fosili proveniți din Federația Rusă. Și, trecând la fapte, și-a întocmit propria-i „amprentă de carbon“ și acționează pentru reducerea ei drastică, conformându-se unei sobrietăți exemplare. A re­nunțat la deplasările cu avionul, își încălzește locuința la minimum la 18°C ziua (și 15°C noaptea), și-a limitat consumul de carne de vită și nu călătorește decât câțiva kilometri cu mașina pe an. Dar… pentru a face mai suportabilă această bulversare a vieților noastre „Janco“ e un mare apărător al nuclearului. El subliniază că reactoarele emit puțin gaz cu efect de seră, produc la cerere și ocupă o su­prafață de teren redusă pentru a fabrica un maximum de energie. Cu concluzia față de reproșurile riscului de accident nuclear și problemele gestiunii deșeurilor radioactive: „nuclearul evită întotdeauna mai multe riscuri decât cele pe care le creează“. Însă, cum declara într-o emisiune de radio că ar prefera fără ezi­tare să trăiască la Fukushima (localitate japoneză unde a avut loc, în 2011, un celebru accident nuclear, în urma unui puternic tsunami) mai degrabă decât lângă o autostradă sau uzină chimică! Dezbaterile în jurul siguranței centralelor nucleare nu l-au făcut să devieze de la raționamentul său principal: toate energiile au defectele lor, dar nuclearul le are pe cele mai puține și mai acceptabile! De altfel, el rămâne sceptic în privința capacității energiilor renovabile, în special a celei eoliene de a răspunde nevoilor noastre în materie, de aceea compromisul e considerat inevitabil, chiar dacă regretabil.

Mircea Duțu – profesor universitar

Articol integral publicat în Tribuna Învățământului nr. 30-31 – iunie / iulie 2022