Despre simulare, neinspirata „găselniţă” pedagogică introdusă şi la noi, găselniţă pe care am analizat-o şi combătut-o de mai multe ori, va trebui să scriu din nou.
Un cunoscut proverb ne previne că: „errare humanum est, perseverare diabolicum”. Sute de voci autorizate au demonstrat în ultimii ani că mania simulării pedagogice, chiar dacă se înscrie în tactica „preventivă” a educaţiei şi e asemănătoare cu simularea de incendii, furt, viol, cutremure, terorism etc., prin efectele ei adverse contribuie mai degrabă la sporirea stresului şcolar, la „lehamitea” generală pe care o explica şi denunţa Cioran. O astfel de simulare plasată cu perseverare diabolică cu 2-3 luni înaintea unor probe şcolare decisive, dar puse sub semnul instabilităţii zăpăci­toare, manifestată constant de conducerea ministe­rului de la an la an, rupe ritmul regulat şi calm de pregătire, inducând o stare tensională pe care instinc­tul de conservare al elevilor o soluţionează prin cele două reacţii de tip şcolar: „chiulul” sau „rasoleala”.
Paradoxal e că aceste simulări aduc inva­riabil rezultate înspăimântătoare, incrimi­nante, panicarde: 50% şi mai mult de 50% din elevii implicaţi în simulare obţin medii sub 5. Zâmbetul fermecător al directorului curriculei şi mâna dreaptă a ministrului în calitate de unic consilier personal a liniştit de fiecare dată părinţii şi opinia publică la sticla televizorului: „Elevii vor avea suficient timp să-şi accelereze şi amelioreze pregătirea şi să se obţină rezultate optime”. Şi ca un făcut, zâmbetul lui ştrengăresc ne dovedeşte intuiţia fără greş a consilierului. La concursuri şi examene, deci la circa două luni după rezultatele acestui sondaj, procentul de promovabilitate sporeşte miraculos de la 50-60% la 80-90% datorită… eforturilor „eroice” stimulate de catastroficele semnale de alarmă ale simulării.
Să nu ne mai furăm căciula!
Cred că ar fi mai de folos să ne ocupăm de definitivarea „curriculei” care scârţâie din încheie­turi, de înlăturarea supraîncărcării şi efectelor perverse ale manualelor stufoase şi confuze, a evaluă­rilor computerizate şi dezumanizante, care stabilesc false ierarhizări, decât să-i hărţuim pe elevi cu spăimântoase şi epuizante simulări care nu servesc nimănui, dar care ne demonstrează ade­ziunea la modernitate prin adoptarea unei anumite „mode” europene şi transoceanice, care îşi pierde însă treptat din popularitate şi eficienţă, aşa cum s-a întâmplat cu „libertinajul” tolerat de şcoala americană prin anii 1990-2000, căruia azi i s-a pus serioase frâne prin noile orientări şi reglementări pedagogice, din nefericire prea puţin cunoscute la noi.
Să-i lăsăm pe viitorii absolvenţi să se pregătească în linişte, fără şocuri inutile, numai pentru a dovedi oportunitatea acestui procedeu modern de testare a gradului de pregătire a candi­daţilor înaintea unor examene şi concursuri.
Dacă elevii se vor pregăti ritmic şi temeinic, iar profesorii nu se vor angaja prea mult în învăţă­mântul paralel, care le scade simţitor entu­ziasmul şi interesul muncii de la catedră (recentele statistici arată că 80% din elevi consideră, în aceste condiţii, necesitatea impe­rioasă a „meditaţiilor” particulare), nu vom mai avea nevoie de simulări şi de strigătul de ajutor – disperat, dar „ipocrit” – scos de ciobanul „păcălici” din prea cunoscuta poveste populară „Ion şi lupul”.
Prof. dr. Tudor OPRIŞ