Multă agitație a stârnit inițiativa unor parlamentari de modificare și completare a OUG 20/2016, prin care s-a propus mărirea cu 15% a salariilor din Educație și Sănătate. Nu constituie un secret faptul că aceste sectoare au fost permanent subfinanțate și discriminate față de alte domenii bugetare în ultimele decenii. Nici nu s-a anunțat bine intenția de corectare a unei ordonanțe dezastruoase, că au și apărut propagandiștii mânioși ai tehnocrației, ba înfierând această intenție drept crimă împotriva bugetului, ba comparând-o cu impactul unui asteroid asupra frumoasei și mândrei noastre economii, atât de bine chivernisită de către un guvern tehnocrat performant și responsabil.
Am arătat și cu altă ocazie că asigurarea finanțării Educației este o obligație a statului, a guvernului, nu o pomană sau un dar necuvenit făcut profesorilor. Această obligație derivă din prevederea constituțională a asigurării accesului la educație și nu are legătură cu milostenia unor guvernanți, care dau sau nu ceva unor cerșetori aflați cu mâna întinsă la poarta mănăstirii numită buget. Este adevărat că, în timp, a apărut percepția că orice măriri salariale în Educație înseamnă bani aruncați pe Apa Sâmbetei. Numai că oricine aruncă o privire, fie și superficială, peste statisticile INS și ale Ministerului Finanțelor va observa că indicatorii macroeconomici ne arată că guvernanții postdecembriști au avut resurse să finanțeze decent Educația, dar prioritățile și „prioritizările” lor au fost altele față de acelea trâmbițate solemn. În fapt, legislația salarizării a cunoscut un puternic caracter discriminatoriu, în special pentru Educație, contrar prevederilor Constituției. Finanțarea unui dome­niu este impusă de importanța acestuia, nu de criterii și exigențe filosofice. Înainte de a vorbi de reforme și performanțe, domnii guvernanți ar trebui să ne explice cum un domeniu prioritar poate fi subfinanțat fără ca această subfinanțare să nu arate că respectivul domeniu este, în mod real, considerat a fi lipsit de importanță. Dacă banii publici sunt prost gospodăriți sau furați, iar grilele de salarizare sunt modele de discriminare de tip feudal, criza salarizării poate fi explicată oricum, dar nu prin penuria resurselor financiare. Ceea ce arătam cu insistență, faptul că mult-aplaudata creștere economică din ultimii ani nu s-a resimțit nici în investiții, nici în finanțări pentru domeniile prioritare, s-a confirmat în cursul dezbaterilor parla­men­tare. Mai reamin­tim și faptul că nu știm, de fapt, ce face guvernul cu fondurile pe care le are la dispoziție, inclusiv cu împrumuturile operate în ultima vreme. Față de 1989, guvernanții au avut resurse mult mai mari, însă creșterile salariale totale în perioada 1990-2015 au fost de doar 25,83%. Se observă cu ușurință că nu există nicio justificare pen­tru a se invoca lipsa fon­du­rilor necesare pentru o sala­rizare decentă și echitabilă a angajaților din domeniile declarate prioritare. Mări­rea salariilor anumitor cate­gorii de bugetari, ale unor înalți demnitari și feno­menul pensiilor speciale ne arată că statul nostru este unul al discriminărilor bugetare, un stat al privilegiilor și avantajelor de tip feudal. Nici vorbă de echitate, importanță a muncii, reformă, calitate, performanță, problema fiind nu atât aceea a fon­durilor mici pentru salarizare, cât a dezechilibrelor flagrante între categoriile sociale, dezechilibre care se dovedesc a fi cele mai mari din Europa. Alocarea unor fonduri insuficiente pentru salarii a fost o politică constantă după 1990, care a afectat în primul rând Educația, profesorii români având, nu întâmplător, cele mai mici salarii din UE.
Explicațiile pentru atâtea fenomene negative de la noi sunt legate de procesul de dezindus­trializare de după 1990, de politica de promovare a salariilor mici, de exodul de resurse umane și de inteligență, exod care a făcut ca investițiile statului în Educație să producă plusvaloare pentru societățile dezvoltate, și nu atât pentru mândra noastră republică, membră a UE. Astfel, politicienii noștri, fără deosebire de orientare doctrinară, au pus la punct o adevărată politică a subdezvoltării, aplicată cu o consecvență diabolică, în timp ce nu mai prididesc să ne recite lozincile importanței Educației pentru viitorul prosper al nației. Își permite România să piardă specialiști și forță de muncă, iar cheltuielile de școlarizare să reprezinte o investiție făcută pentru dezvoltarea statelor occidentale bogate? Oare cine este de vină că absol­venții școlii românești părăsesc republica fără să se uite înapoi, cheltuielile cu aceștia nefiind în beneficiul țării noastre? Oare nu deranjează pe nimeni că la 90.000 de absolvenți emigrați în numai trei luni, România pierde un miliard de euro, așa cum s-a calculat recent? De ce societatea și economia nu oferă ceva acestor absolvenți, ceva care să-i rețină aici și să-i facă să nu se mai beje­nească pe coclauri străine? Înțelegem că școala nu este la înălțimea marilor exigențe ale societății și economiei actuale, dar de ce acestea, la rândul lor, nu prezintă acea atractivitate irezistibilă, dacă tot sunt atât de evoluate și pretențioase, încât absol­venții să rămână în societatea și economia noastră?
Subfinanțarea reprezintă cea mai gravă pro­blemă cu care se confruntă Educația. Deși cronicizată, politicul nu i-a acordat atenția cu­ve­nită, dovadă fiind procentele din PIB alocate. Vom atrage mereu atenția că, în raport cu media europeană a finanțării Educației – de peste 5,22% din PIB, România este țara cu cel mai mic procent alocat, undeva în jurul lui 3% din PIB, indiferent de guvernele care s-au perindat și de politicile și reformele trâmbițate. Datorită subfinanțării, înre­gis­trăm astăzi o criză a personalului de calitate în Educație, criză care nu poate fi depășită prin lozinci, promisiuni și improvizații.
Salariile reprezintă un drept, nu o pomană electorală
De ce n-a reușit guvernul tehnocrat să realizeze o lege a salarizării unitare a bugetarilor dreaptă și echilibrată? Cine nu le-a permis preacuvioșilor, preaînțelepților și preacorecților tehnocrați să adopte o lege care să stârnească invidia și admirația lumii? Dacă domnul Cioloș și-a propus „să facem măriri de salarii cu cap, care să rezolve disfunc­ționalități și să ducă la o creștere durabilă a veniturilor”, de ce nu și-a dus până la capăt proiectul? De la domnul Dragoș Pîslaru, ministrul Muncii, am aflat povestea dramatică a ordonanțelor la ordonanțe, care au zăpăcit lucrurile, în loc să le pună în albia firească: „Am reușit să strâng cu o echipă de șoc salariile din Educație și Sănătate”, a început ministrul Muncii povestea eșecurilor succesive în elaborarea legii salarizării unitare. După o luptă eroică, ministerul care nu știa cum se formează salariile bugetarilor a adoptat o serie de ordonanțe la ordonanțe, iar într-un târziu a reușit cârpirea „unui proiect coerent cu fazare implementabilă”, proiect amenințat permanent de tot felul de „rachete care destabilizează”. După ce epopeea salarizării unice în sectorul bugetar s-a încheiat cu un fiasco, a urmat o liniște asurzitoare, liniște în care s-a consumat eșecul spectaculos al OUG 20/2016, ordonanța care trebuia să elimine „inechitățile din sistemul salarizării bugetarilor”. Din nefericire, în loc de eliminarea inechităților, salariații din Educație s-au trezit cu apariția unora noi, printre care și aberația scăderii drastice a salariilor contabililor din școli, în timp ce sporurile „corecționale” au fost nesemnificative pentru celelalte categorii de salariați. Astfel, eșecul tehnocraților în rezolvarea problemelor salarizării reprezintă cauza principală a disputelor politice din acest moment.
De la tribuna Parlamentului, ministrul Muncii, Dragoș Pîslaru, a făcut apeluri patetice, spunând că nu sunt bani pentru creșteri salariale și că, fiind un om responsabil, nu poate pune în pericol politica tradițională de subfinanțare a sectoarelor bugetare formal declarate a fi prioritare. Cu această ocazie, domnul Pîslaru a tras un semnal de alarmă, avertizând că grilele de salarizare ar ascunde capcane monstruoase, având proprietatea de a mări nejustificat veniturile celor din vârful ierarhiei și a diminua și mai mult salariile mici. Nu am înțeles de ce, cunoscând aceste capcane, domnul ministru nu a făcut ordine în grilele de salarizare, aducând lumina și echitatea în acest domeniu!? Văicăreala privind lipsa banilor justifică perpe­tuarea subfinanțării, sărăciei, dezastrului actual. Când nu sunt bani pentru anumite sectoare, înseamnă că respectivele sectoare nu reprezintă o prioritate, nu că ar lipsi cu adevărat banii pentru ele.
Nu poți să afirmi că Educația este o prioritate și în același timp să bocești că nu ai găsit resurse pentru Educație. De fapt, nu sunt bani pentru că nu ne pricepem să guvernăm și să obținem rezultate concrete, pe măsura aureolei de tehnocratism hipercompetent. Apoi, a nu cheltui miliarde de lei în exercițiul bugetar înseamnă a risipi bani prin chiar neutilizarea lor. Un guvern are în fișa postului finanțarea domeniilor strategice, nu găsirea de scuze, acuze și explicații flamboiante, prin care să-și ascundă incompetența, iresponsabilitatea și dezinteresul.
Tot în cursul polemicilor legate de creșterile salariale am aflat că impactul bugetar ar fi catastrofal, iar autostrăzile care n-au fost construite până acum nu vor putea înghiți pe mai departe miliarde de euro tot pentru a rămâne în stadiul de proiect. Propagandiștii mânioși ai tehnocrației (care nu au ezitat să vorbească de măriri de 25%, în loc de 15%, cât s-a propus de fapt) au înfierat tentativa de corecție a ordonanței drept atentat la viitorul țării și la buzunarul celor care muncesc cu adevărat în această republică. Idealul ar fi, din perspectiva acestor agitatori, menținerea salariilor de subzistență, orice mică creștere salarială amenințând grav echilibrul macroeconomic. Ne amintim însă că, atunci când au fost operate diverse măriri pentru alte categorii de bugetari ori diverși înalți demnitari, nu doar că nimeni n-a mai calculat impactul bugetar, dar nici măcar nu s-a discutat situația, presa uitându-se în altă parte. Și uite-așa, mergem pe filosofia subfinanțării, amânării soluțiilor la Paștele Cailor și permanentizării politicii salariilor de subzistență în Sănătate și Educație. Nu înțelegem de ce o mărire salarială în aceste domenii este văzută drept „pomană”!? Salarizarea înseamnă pomană? Salariile sunt un fel de beneficii nemeritate pentru unii „care stau, lâncezesc și sunt trântori în sistem”? Medicii și profesorii sunt cerșetori, miluiți din când în când electoral? Nu muncesc și nu au o anumită pregătire? Să fie salariații din Sănătate și Educație niște „pomanagii”, care toacă cu prea mult entuziasm banii produși de alții? Discutăm despre salarii ca fiind niște daruri necinstite, „otrăvite”? Românii sunt leneși și nu merită să trăiască decent?
Dacă ne uităm la ceea ce se declară, înțelegem că tehnocrații proiectează o economie de subzistență, fără resurse, urmând să promoveze, în numele rațiunii și responsabilității, tot subfinanțarea Educației, acompaniată de cârpeli periodice, în funcție de ciclul electoral. Un deficit mare înseamnă reducerea investițiilor numai și numai dacă aceste investiții se și fac, ceea ce, de ani buni, nu este cazul. Oare cum pot fi afectate investițiile care nu se fac? Vedem, în schimb, cum se contractează împrumuturi, chiar la dobânzi mari, fără să știm cum anume sunt folosiți acești bani. Nu mai spunem că se puteau construi autostrăzi în toată țara doar cu banii tocați pe studiile de fezabilitate făcute, refăcute și răsfăcute. Când nu se văd rezultatele muncii în domeniul legislației salarizării, se poate vorbi de competență? Și nu ar fi fost normal ca un guvern tehnocrat să rezolve probleme, nu să le perpetueze și agraveze?
Chiar să reprezinte sărăcia o soluție salvatoare pentru România și echilibrul macroeconomic? Prin politica salariilor mici, nu cumva se „investește” în emigrație, scădere demografică și subdezvoltare? Responsabilitatea clamată în menținerea subfinanțării nu este, de fapt, iresponsabilitate?
Constantin TOADER