Întrebarea de mai sus pastișează titlul unui articol faimos printre filosofii români ai moralei, al regretatului profesor Valentin Mureșan (Este etica aplicată o aplicare a eticii?). În studiul respectiv, Valentin Mureșan se întreba în ce măsură disciplinele care se regăsesc în câmpul larg al eticilor aplicate (bioetica, etica în afaceri, etica informației etc.) ar trebui să reprezinte simple aplicări la domenii particulare ale instrumentelor conceptuale și normative dezvoltate în filosofia morală teoretică.
Apariția în urmă cu câțiva ani a cursurilor de „Etică și integritate academică“ în planurile de învățământ ale universităților românești, în urma unui alambicat și instructiv șir de evenimente (relatat de profesorul Liviu Papadima în textul care deschide acest dosar), ne-a oferit prilejul unor întrebări similare, de data aceasta concentrate asupra noii discipline. Ce ar trebui să se predea la acest curs? Cu ce ne putem aștepta în mod rezonabil că vor rămâne studenții care îl vor fi absolvit? Cine ar trebui să predea etica academică? Interogații dificile, mai ales când universitățile au fost puse în situația de a rezolva toate aceste probleme din martie până în octombrie.
În cadrul Universității din București, am fost implicat, ca membru al unei excelente echipe, în toți pașii care au dus la conturarea unor răspunsuri și la punerea lor în practică: construirea unor programe analitice cadru, elaborarea unuia dintre primele cursuri din spațiul academic românesc dedicate temei, precum și a unor instrumente suplimentare oferite studenților și profesorilor, configurarea arhitecturii instituționale pentru livrarea acestor cursuri. În plus, începând cu 2017 am ținut acest curs, la toate nivelurile de studiu, în mai multe facultăți ale UB. Reflecțiile care urmează sunt în egală măsură rezultatul acestei experiențe personale și o justificare a tipului de soluții adoptate de universitate.
Întrebarea generală formulată în titlu este dificilă pentru că termenul „etică“, în limbajul comun, este eroul (sau victima) unei polisemii radicale. Îl folosim pentru a ne referi la valori morale personale („etica mea nu îmi permite să…“) ori de grup, la mecanisme organizaționale („te reclam la comisia de etică!“) sau pentru a construi, dacă nu suntem suficient de atenți la formularea explicită a unei posibile distincții, delicioase …pleonasme („comportamentul acesta contravine eticii și moralei“). Până la urmă, chiar titlul impus de minister pentru acest curs este vag pleonastic: te-ai aștepta ca într-o enumerare de tipul „X și Y“, X și Y să fie pe același nivel, nu într-o relație de tip gen-specie….
Dar „etică“ este și termenul asociat unei discipline teoretice de regăsit în mod tradițional sub cupola filosofiei. Începând cu Platon sau Aristotel, trecând prin Kant sau Mill, și ajungând la bibliotecile întregi scrise în ultima sută de ani, filosofia a încercat să clarifice sensul și statutul valorilor morale, să identifice principiile fundamentale ale moralității, sau să dezvolte proceduri de decizie morală care să ne ajute atunci când, inevitabil, ne vom confrunta cu dileme complicate.
Impactul polisemiei apare clar, de exemplu, atunci când încercăm să decidem ce tip de calități sau competențe dau împreună expertiza morală. Dacă vom crede că „etica“ se reduce la cei șapte ani de acasă și la bunul simț, atunci expertiza morală o va deține oricine este capabil să înțeleagă și să urmeze reguli morale. Dar nu e asta echivalent cu a spune că teatrolog este oricine merge cât de cât regulat la teatru, sau că expertiza de critic literar este a oricui a citit nis-caiva beletristică, sau că teolog este oricine se roagă, sau că economist expert în teorie monetară este oricine deține un cont la bancă?
Nici extrema opusă nu e prea atractivă, însă. „Expert etic este doar cineva care a studiat în mod sistematic teoria morală“, împreună cu „expertiza morală este suficientă pentru a da soluții la orice dilemă morală“, ne duc înspre o situație care ne-ar cere să delegăm filosofului moralei tot ceea ce ține de etică. Filosoful-rege al lui Platon este o propunere modestă în comparație cu filosoful omniscient ce pare să rezulte de aici!
În echipa care a gândit structura acestor cursuri în UB am avut multe dezbateri pasionante pe aceste teme. Deși s-au regăsit în discuție și ambele poziții mai radicale („nu avem nevoie de eticieni, poate oricine să țină aceste cursuri!“ vs. „doar eticienii sunt calificați“) ceea ce a rezultat este o bine cumpănită și, cred eu, exemplară cale de mijloc (o mică reverență pentru Aristotel, după mai bine de 2400 de ani continuă să ne ajute!). Ca în multe alte situații, radicalismele pot să se dizolve atunci când reușim să formulăm corect întrebările.
Este nevoie de expertiză etică (teoretică) pentru un curs universitar de etică academică? Cu siguranță, da. Este nevoie și de altceva? Iarăși, cu siguranță, da! Situația eticii academice, din acest punct de vedere, nu are nimic spectaculos nou, ea urmează traiectoria altor domenii ale eticii aplicate. Fără familiarizarea cu teoria morală, ne vor lipsi uneltele de care avem nevoie pentru analiză. Fără familiarizarea cu domeniul particular, nu vom avea habar ce analizăm, și riscăm să oferim soluții inaplicabile sau chiar ridicole. Problemele specifice ale eticii academice vor diferi de la un domeniu la altul: fabricarea datelor poate constitui un subiect fierbinte pentru științele experimentale, dar să fie o non-problemă pentru abordările tipice din disciplinele umaniste. La modul ideal, aceste cursuri ar trebui ținute de persoane care să stăpânească teoria morală, dar și să cunoască în profunzime particularitățile domeniului căruia i se adresează cursul.
Emanuel-Mihail Socaciu – conf. dr., Facultatea de Filosofie, Universitatea din București
Articolul integral poate fi citit în Tribuna Învățământului, nr. 27 – martie 2022
