Oricât ar părea de surprinzător, liceeni cu o bună prestație intelectuală curentă la limba și literatura română își exprimă, din când în când, teama de subiectul al II-lea (S2) de la bacalaureat, consacrat, prin tradiția anilor din urmă, eseului argumentativ. Personal, am socotit mereu că acesta reprezintă în esență o încercare facilă, o „ofertă” generoasă a autorilor de subiec­te și, implicit, a ministerului, care vin în sprijinul elevilor vulnerabili la proba scrisă, acordându-le 30 de puncte din 100 pentru nu mai mult de 30 de rânduri (sic!). De unde vin oare temerile adoles­cenților? Căutând de mai mult timp o explicație plauzibilă, am ajuns la concluzia că motivația neliniștilor lor derivă dintr-un anumit tipar de gândire.
Paradoxal, există printre viitorii bacalaureați o menta­litate conservatoare, o prudență care-i îndeamnă să nu-și asume riscuri, să rămână mereu într-un spațiu securizant. Și, cu cele 9 ce­rințe „standardizate” ale sale, este mai palpabil, mai abordabil, por­nind de la un text ficțional ca pretext analitic. Altfel spus, elevii au de ce „să-l apuce”, îl simt în concretețea lui literară, au un termen de referință, știu la ce să se raporteze, iar dacă admit că au ratat 2-3 sub­puncte, le rămân celelalte șanse, până la 9. Dacă S3 face trimitere explicită la proză – cu atât mai bine! Elevii sunt mulțumiți când pot trata romanul obiectiv interbelic (Ion, de Liviu Rebreanu), romanul obiectiv de tip balzacian (Enigma Otiliei, de G. Călinescu), romanul interbelic de analiză (proustian, subiectiv – Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, de Camil Petrescu), ori romanul obiectiv postbelic (Moromeții, de Marin Preda). I-ar satisface și nuve­listica marilor clasici, Moara cu noroc, de Ioan Slavici, și În vreme de război, de I.L. Caragiale, dar s-ar crispa la Sărmanul Dionis, de Mihai Eminescu, nuvelă filozofică, fantastică, romantică, pe motivul metempsihozei, construită în cheia ambiguității expresive, și chiar moderna nuvelă fantastică La țigănci, faimoasa capodoperă a lui Mircea Eliade. Poezia și dramaturgia continuă să dea frisoane multor bacalaureați, de vină fiind, probabil, deficitul de lectură, refuzul dificultăților, lipsa de răbdare în efortul de înțelegere a textelor fundamentale, absența unui ghidaj adecvat. În mare însă, și S3 li se pare abordabil în raport cu S2, care nu are „granițe”, nu are peri­metru, un corp vizibil și tangibil, este nebulos, încifrat, derutant. „Cum să începem?” este întrebarea recurentă; „Cum să scriem?” Ce înseamnă un eseu argumentativ bun? Dilemele adolescentine nu sunt puține și nici ușor de limpezit. Când lecturile sunt precare, voca­bularul sărac, gândirea blocată de clișee, stereotipii, locuri comune, este inevitabil ca discursul eseistic să fie copleșit de banalități, iar rezultatul nu poate fi decât modest.
Frământați legitim de întrebări fără soluții imediate, liceenii pe care-i am în față au venit intempestiv cu o mică provocare: „Dați-ne dintr-o culegere (sic!) tema unui eseu argumentativ pe care s-o tratăm în câteva zile, având un week-end la mijloc!” Zis și făcut. Am optat pentru o temă interesantă (Misterul existenței umane) dintr-o carte de gen, al cărei titlu și al cărei autor nu-i voi aminti din rațiuni lesne de înțeles. Eseurile care mi-au parvenit (pe hârtie A4, scrise de mână, cu ortografia autentică a autorilor) aveau numărul de rânduri recomandat de regulă la bacalaureat (30), dar elevii au avut libertatea de a se desfășura pe un spațiu mai larg, și unii chiar au depășit frontierele standardizate. La examen este altceva: se vor conforma strict enunțului oficial. Misterul existenței umane este un titlu întrucâtva echivoc; viața pe pământ este ea însăși misterioasă și savanții din lumea întreagă și-au pus de sute de ori problema apariției ei pe o planetă atât de norocoasă, viața ivindu-se ca un vârf de ac într-o infinitate de non-posibilități. Adolescenții au gândit astfel: ei au proiectat misterele în afara ființei umane, asumându-și rolul privilegiat de observatori neimplicați. Cu această premisă, au socotit că este oportun să-și structureze eseurile având câteva teme pre­dilecte: Dumnezeu, Groapa Marianelor, Triunghiul Bermudelor, originea extraterestră a ființei umane, Big-Bang și nașterea universului în urma uriașei explozii, creația lumii, Zona 51 din Statele Unite, OZN-urile, omul ca operă supremă a divinității, două planuri misterioase în antiteză (Biserica și Știința), lumea animalelor, visul ca trăire tainică, iubirea ș.a. S-a bătut monedă pe tutun, alcool și droguri (care, în treacăt fie zis, n-au nimic misterios; medicina a stabilit demult care sunt efectele acestora în timp și ce remedii sunt opor­tune; n-aș pune pe picior de egalitate drogurile, naturale ori sintetice, care pot distruge în scurt timp ființa umană, cu alcoolul și tutunul, vicii de anduranță, foarte periculoase și ele în timp). Unii elevi le-au tratat la grămadă; revelator este altceva, și anume că au intrat în zona de interes a tinerilor ca provocări pernicioase, adesea letale. Dacă temele, judecate global, sunt intere­sante, chiar incitante, substanța eseu­rilor, „scriitura” au fost dezamă­gitoare. Sistemul de argumentări s-a dovedit fragil, ideile n-au avut pregnanța, forța și expresivitatea necesare, punerea în pa­gină – destul de stângace; exces de banalități, stereotipii, detalii preluate de pe internet, unele parazitare și fasti­dioase (de exemplu, adâncimea Gropii Marianelor, coordonatele geografice și alte repere pedante, bune eventual pentru navigatori), ori informații nepro­bate despre misterioasa Zonă 51, ori des­pre OZN-uri. Se vede interesul elevilor pentru mistere, dar obiectivele eseului sunt altele; nu demonstrația științifică este primordială, ci capacitatea adoles­cenților de a face analiza, fie și sumară, a unui mister în fața căruia sufletul lor este capabil să vibreze. Dumnezeu, creațio­nistul, este redus la proporțiile unei entități atotputernice, dar bizare, excentrice, pitorești, ceea ce aduce știrbire dimensiunii sale sacre, puterilor absolute, simbolului suprem al binelui, adevărului și frumosului. Încercările eseistice – ca să vorbim în termeni cvasipleonastici – împuținează semnificația temelor, le subțiază substanța până la obscuritate. O întrebare tulburătoare pusă de un adolescent (De unde provenim noi?) alunecă pe nesimțite în truisme fără relief, care „ucid” subiectul. Zborul fanteziei este scurt și la joasă înălțime. Misterul iubirii este decodificat în cheie îngust-terestră, drept o relație între două persoane, care poate să dăinuie sau nu, convertindu-se nu o dată într-o ură indestructibilă, nevindecabilă. Nimic despre poezia și inefabilul iubirii ori despre înălțarea ființei, înnobilarea ei zeiască, ori despre tumultul interior al îndrăgostiților. O elevă imprudentă scrie negru pe alb că și animalele iubesc, ceea ce reprezintă o eroare impardo­nabilă. Necuvântătoarele au senzații, percepții, reprezentări, au instincte bune (inclusiv acela de reproducere) dar – vai! – nu au sentimente. Cineva scrie netulburat: „Fericirea naște dependență!” E posibil. Dar același adaugă aiuritor: „Iar sevrajul e sevraj!” Tautologia nu ne luminează în legătură cu o posibilă conexiune cauzală între fericire și sevraj. O adolescentă visătoare se întreabă serafic: „Ce este fericirea?” Interogația este bună și ar merita o discuție amănunțită; din păcate, eseul cu pricina cade repede în banal și-și pierde energia expresivă. Un elev rebel, fără o educație spirituală adecvată ori influențat nefast de anturaj, scrie fără să clipească această enormitate: „Credința provocată de biserică este o scamatorie!” (sic!). Teribilism adolescentin, preluare mimetică a unui slogan rostit probabil de un „drojdier” calificat în vreo crâșmă sordidă. Câte un elev glosează căznit despre inteligența umană, socotită când un mister de nepă­truns, când o însușire ce se poate dezvolta rațional; nu este exclusă în argumentație originea extraterestră a oamenilor – idee care a frămân­tat cercetătorii de mulți ani; se discută diletant despre intoxicarea provocată de droguri – semn că problema îi frământă pe adolescenți. În dialoguri extra-clasă, unii au mărturisit că au încercat aceste substanțe interzise. Adevăr ori mistificație?
S2 rămâne o probă a adevărului. Dacă S1 și S3 implică intelectual deopotrivă profesorul și pe elevii săi, eseul argumentativ îi determină pe bacalaureați să fie ei înșiși, cu slăbiciunile și calitățile lor; este un revelator, punându-i în situația să construiască un discurs cu propriile lor puteri, contând pe zestrea culturală, pe un vocabular asumat, pe un tip de gândire creativă. Dacă ar fi luat în serios, eseul ar oferi elevilor reale satisfacții estetice și i-ar face mai încrezători în forțele proprii. Deocamdată eseul liceenilor pendulează între pretenții și rateuri, generând îngrijorări legitime. Până la bacalaureat lucrurile se mai pot drege.
Teodor PRACSIU