Adrian COSTACHE

Am văzut recent pe TV Monde un film despre lumea şcolii (Marion, 13 ani pentru totdeauna), inspirat dintr-un fapt real: sinuciderea unei fete de 13 ani dintr-o şcoală franceză. Fără a fi  neapărat o reconstituire, dar păstrând multe elemente ale cazului real, filmul reţine esenţialul: lumea şcolii, a elevilor, este uneori marcată de gregarism şi bullying: grupuri informale se impun în  faţa celorlalţi elevi din clasă şi stabilesc comportamente: membrii acestor grupuri  nu sunt de regulă interesaţi de ceea ce se petrece oficial în şcoală, nu-i interesează însuşirea de cunoştințe/ competenţe, ei vin la şcoală mai degrabă ca să se distreze. Iar când cineva dintr-o clasă chiar vrea să înveţe şi se luptă pentru acest drept, acel cineva poate deveni o victimă: e cazul lui Marion, elevă în clasa a VI-a care a avut curajul de a-şi afirma dreptul de a învăţa, într-o şcoală în care profesorii, directorul însuşi par a fi excedaţi de ceea ce înseamnă a fi comportamentul noilor serii/generaţii de elevi, neavând, practic, soluţii, nici pedagogice, nici sociale, în faţa „drepturilor“ numeroase ale elevului. Semnificativă în film este secvenţa în care mama lui Marion încearcă să vorbească cu cei vinovaţi de moartea fetei, în speranţa producerii unui şoc moral, unei minime responsabilităţi, iar aceştia, fumând, deşi nu e permis, se apără spunând. „N-aveţi dreptul să ne abordaţi!… Suntem minori“ „Anunţăm poliţia!“

Eşec mai mare al şcolii nu se poate imagina. Salvarea lui Marion ar fi venit dintr-o posibilă transferare, cerută de mama ei, dar efectivele claselor nu au permis acest lucru.

Fără nicio legătură cu filmul evocat, la sfârşitul lunii octombrie, o fată de la un liceu din Medgidia s-a sinucis. Nu ştiu dacă avea 13 ani precum Marion. Un articol publicat pe situl Republica vorbeşte despre umilinţă, lipsă de încredere, de speranţă. De astă dată, nu un grup de elevi este de vină pentru sinuciderea fetei, ci, se sugerează în articolul publicat, un profesor, mai precis o profesoară. Fără a se da însă amănunte vizavi de contextul în care un profesor/profesoară ar fi umilit-o pe acea fată, i-ar fi spulberat orice speranţe, i-ar fi sădit neîncrederea în forţele proprii. Iar nedându-se aceste amănunte, nu putem să ne raliem, deocamdată, judecăţii făcute. Poate că, într-adevăr, o vină pentru sinuciderea de la Medgidia o are şi o profesoară de la acel liceu, fiindcă a fost, se pare, prea severă. Nu ştim însă în ce măsură „asprimea“ profesoarei a determinat gestul fetei sau dacă nu-i vorba mai degrabă de consecinţele modului în care şcoala de azi a fost şi este în continuare devalorizată; de metamorfoza pe care şcoala a cunoscut-o în ultimul deceniu, o metamorfoză cerută de nevoia (reală) a unei „şcoli prietenoase“, „inteligibile“, dar în care elevul ar trebui să facă numai ceea ce-i place, numai ceea ce se poate integra într-o „metodică a ludicului“, în ciuda faptul că viaţa, realitatea presupun şi severitate, şi exigenţă. Poate că în liceul acela din Medgidia, în care învăţa fata, se potrivesc în parte şi cuvintele cuiva, pe care le-am reprodus recent într-o însemnare din Tribuna, şi care vorbind despre severitate, observa: „Severitatea din trecut  (rigoarea, ritualurile rigorii, disciplina)  era legată de autoritate, pe de o parte, şi de seriozitate, pe de alta. Azi (…), seriozitatea a fost înlocuită cu divertismentul (subl. ns) Mai bine spus, cu cultul distracţiei. Toţi pedagogii de azi caută formule prin care copilului sau tânărului să‑i fie livrată educaţia sub formă de distracţie. Ideea e să‑i momeşti pe tineri la învăţătură lăsându‑le impresia că, de fapt, se distrează“ (subl. ns.). Şi mai departe, cu cuvintele aceluiaşi autor: „Pedagogia modernă e o formă de înşelăciune: ea îl minte pe elev că n‑are nimic altceva de făcut decât să se distreze pe mâna ei“.

Revenind însă asupra temei înseamnărilor de faţă, vom reproduce mai departe, pe scurt, un alt caz din şcoala de azi, postat în social-media, în care de astă dată eşecul nu e determinat de un fapt bine delimitat, ci, mai mult ca sigur, de orgoliul unui profesor, de neputinţa lui de a admite că cineva ar putea fi mai bun decât el, de neputinţa de a accepta judecata elevului (care oricum se face) şi care este partenerul lui de neînlocuit. Iată întâmplarea reală, redată cu chiar cuvintele mamei: „T., spune ea, este o fetiță de 10,  însă este muncitoare, dar greoaie ,munceşte mai mult decât alţi copii pentru a avea note bunicele, are nevoie de mai multă atenţie. Săptămâna trecută avea test la fizică, e clasa a VI-a, şi fiind nesigură a apelat cu câteva minute înainte de oră, în pauză, la doamna profesoară de matematică, prezentă întâmplător în clasă, rugând-o să-i explice cum se rezolvă o problemă de fizică. Doamna nu s-a supărat, n-a spus că n-are timp şi i-a explicat pe caiet cum se rezolvă. Copilul a înțeles şi aşteptat încrezătoare ora de fizică. Dar înainte de test, doamna de fizică le-a cerut caietele să vadă ce-au mai lucrat şi observând scrisul (doamnei de matematică) „a explodat“. S-a simțit jignită și a amenințat că va ţine cont de ceea ce fata a făcut, mai ales că va face cu dânsa fizica până în clasa a VIII-a… A spus în faţa copiilor că dânsa are  facultate și masterat. (…). Noi nu suntem intelectuali, dar am încercat să le transmitem copiilor noştri bun-simţ și respect, i-am învăţat să ceară ajutor oricând nu înţeleg ceva la şcoală… Ceea ce vreau să-mi spuneți este cu ce a greșit copilul meu şi cum trebuie să acţionez eu ca părinte. Eu consider ca fata mea nu a greșit cu nimic, e adevărat, putea să-i ceară ajutor şi doamnei profesoare de fizică, dar dânsa este mereu grăbită, iar fetei îi este puţin teamă de reacţia dumneaei. Îi era teamă şi mai înainte, acum nu mai vorbesc. Până ieri, T. avea un 10 la fizică, iar ieri la test a luat 6, ceea ce dă impresia că a fost deja pedepsită“.

Situaţia relatată, cu o decenţă remarcabilă, ar fi un  bun material pentru dezbateri în consilii profesorale, fiindcă ilustrează cazurile care anticipează eşecul şcolar sau care chiar descriu un eşec şcolar, datorat şcolii şi nu altor factori. E vorba, într-adevăr, de eşecul şcolii prin actorul ei cel mai important: profesorul. Incapacitatea de a-şi stăpâni pornirile marcate de orgoliu, o anume nesiguranţă profesională par a fi caracteristicile educatorului evocat, la care se adaugă incapacitatea de a valorifica deschiderile, motivaţiile  unui copil către o disciplină de studiu, efortul lui de a realiza progrese şcolare.

Între cele trei cazuri nu există, cel puţin la prima vedere, o prea mare legătură. În afară poate de faptul că toate ilustrează cazuri (unele dramatice!) de eşecuri ale şcolii. Ceea ce pare a fi totuşi comun ultimelor două cazuri pare a fi tentaţia autoritaristă însuşită de către unii profesori, mai nou şi  ca o formă de apărare, într-o perioadă în care şcoala trece prin transformări semnificative, iar comportamentul elevilor pare a fi căpătat „libertăţi traumatizante“ pentru profesor.

În acest context, profesorii înşişi se diferenţiază tot mai mult în raport cu modul în care înţeleg să comunice şi să se comunice pe ei înşişi.

P.S. Mulțumesc pe această cale administratorilor site-ului „Părinţii cer schimbare“ pentru materialele găzduite care adesea mi-au fost sursă de inspiraţie.