Eminescu şi limba română literară

Mihai Eminescu a apărut pe pământ românesc ca o sămânţă rodnică la o răscruce de timpuri când limba română îşi căuta vadul ei spre modernizare. Scăpase de rigorile Şcolii Ardelene, care o ciuntise şi o transformase într-o păsărească de ciunisme şi pumnisme, încerca să se lepede de exagerările cosmopolite franţuzite şi căuta să se debaraseze, datorită lui Maiorescu, de „beţia formelor fără fond“. Tocmai abandonase alfabetul chirilic şi Academia, în frunte cu Alecsandri, încerca să găsească noi sunete şi litere pentru ciudatele sunete şi semne slave care nu existau în limba latină. În 15 ianuarie 1850 s-a născut Mihai Eminescu. Precum un Dante pentru italieni, care a făurit limba italiană modernă, un Goethe pentru germani, care a dat un nou suflu limbii germane, sau un Shakespeare pentru englezi, creatorul limbii engleze moderne, Eminescu este făuritorul limbii române literare.
Eminescu a deschis ochii pe „Lepturariul“ lui Aron Pumnul, de acolo i se trage dragostea lui neţărmurită pentru poezia înaintaşilor. Poezia „Epigonii“ este o ilustrare a tot ce ştia el despre înaintaşii lui pe care-i lăuda fără rezerve faţă de contemporani.
Dar venea cu o înzestrare nativă din copilărie, când îndrăgise eresul popular, „cuvântul ce exprimă adevărul“.
„Nu noi suntem stăpânii limbii, ci limba e stăpâna noastră“, va decreta Eminescu… „Limba şi legile ei dezvoltă cugetarea.“ ~ncă din copilărie, Eminescu a fost marcat de puterea şi vraja cuvântului. El ştia, din experienţele cu teatrul, că ritualurile, slujbele religioase, magia şamanilor, descântecele mamei, oratoria văzută prin Parlament, spectacolele dramatice, toate se întemeiau în primul rând pe cuvânt ca ipostază a magiei sunetelor. Cunoaştem cazul lui Orfeu care a îmblânzit fiarele cu cântecele sale. „La început a fost cuvântul“, a decretat Evanghelistul Ioan. Limbajul a constituit şi constituie adevăratul miracol uman şi fără el nu e de conceput niciun act de cunoaştere.
Limba naţională imprimă structuri sufleteşti specifice, orientează şi organizează viziuni asupra lumii. Eminescu zicea că „spirit şi limbă sunt aproape identice, iar limba şi naţionalitatea asemenea“ şi „numai în limba sa omul îşi pricepe inima pe deplin“, „Copilul nu învaţă numai a vorbi corect, el învaţă a gândi şi a simţi româneşte“. Eminescu credea atât de mult în muzicalitatea limbii române, încât o identifica pur şi simplu cu muzica: „Limba e muzica celui mai mare maestru al ei, muzica nu e decât limba română pusă-n muzică“. Mihai Eminescu descinde în poezie şi în lume direct din Paradis, din Logos. Paradisul lui a fost limba română. Magia cuvântului a coincis la el cu glasul mamei depănând poveşti. Dorul lui nemărginit de mai târziu este alergarea neistovită, prelungită spre căldura Logosului. El corelează dragostea maternă cu Logosul. Cuvântul la el e „dulce“, e „miere“, e „vrajă“. Magia cuvântului iubitei este cheia de la poarta Paradisului: „Tu tremuri, tu cauţi, tu murmuri, tu râzi,/Cu glasul tău dulce tu raiu-mi deschizi“.
Cuvântul iubitei este umbra gândurilor poetului: „Umbra gân­du­rilor mele/Era dulcele-ţi cuvânt“. Sau „Vorba ta-i ca ramura de miere“ sau „Ah, braţul tău rotund e alb – se lasă/Cu graţie pe umeri-mi-privesc/În ochii tăi, în faţa ta – în gură jună,/ S-ascult uimit la vorba ta nebună“.
„Una din marile mulţumiri ale vieţii lui – ne mărturiseşte Ioan Slavici – era să steie de vorbă, să-şi deie pe faţă gândurile şi să ispitească şi pe alţii, fie aceştia oameni pe care-i socotea mărginiţi, ceea ce în adevăr şi erau“. Aşa au fost Ioan Slavici, I.L. Caragiale, Ion Creangă, dar şi sacagii, precum Nicolae Mihu de la Blaj sau ciobanii şi stuparii lui din copilărie. Mihai Eminescu este un maestru al alchimiei verbale. Dacă Dante a urcat din Infern în Paradis, Eminescu a lunecat din Paradis în Infern. Drumul parcurs de poet a fost greu, anevoios, el a luptat pentru o limbă naţională modernă în „contra stricătorilor de limbă“ de orice soi. Poetul se detaşează însă de limba timpului care se constituise. Sparge tiparele sintaxei şi împinge limba înainte. Corectitudinea limbii nu este bătută în cuie. Limba e un fenomen viu, el reînvie cuvântul vechi, lustruit, dându-i-se valori noi (vezi crivat), comparaţia şi metafora capătă la el accente dintre cele mai îndrăzneţe. Aurul şi argintul, aceste metale rare, prezente în poezia eminesciană, sunt substitute ale cuvântului „miere“: „Când torsul s-aude i-al vrăjilor caier/Argint e pe ape şi aur în aer“.
Argintul şi aurul ca magie erotică şi verbală aparţin iluziei de tip romantic. Mai târziu, când va aluneca spre infern, epitetele se îmblânzesc, sintaxa se limpezeşte, fraza devine marţială. „Din mii şi mii de vorbe consist-a voastră lume“ sună sumbru, un strigăt în pustiu, într-o lume jovială, carnavalescă, nedispusă să ia în seamă semnalul de alarmă al unui spirit lucid, care lua totul în serios.
„Oare glorie să fie a vorbi într-un pustiu?“ – se întreabă el dezamăgit. Pătura superpusă este simbolul degradării limbajului. Când va ajunge ca ziarist în Parlament, el va vedea că politica este un vast ţinut al pălăvrăgelii şi al minciunii. „Scrisoarea a III-a este un potop grandios de invective la adresa „panglicarilor în ale ţării“.
Am haşurat cu modestie dintr-un Eminescu care trebuie reinventat. Generaţia tânără şi nu numai, care-l exclude aproape total din preocupările ei, ar trebui să se aplece cu mai multă credinţă şi luate-aminte asupra acestui Orfeu românesc: Mihai Eminescu.
Prof. Diana GLÜCK, Şcoala Gimnazială Giera, jud. Timiş