Eminescologie pe Internet

Mereu învățăm, Eschil are acel proverb care ne ghidează: aei heba tois gherusin eu matein, mereu rămâne tânără la bătrâni dorința de a afla binele…

N-am mai contemplat de mult chipul lui M. Eminescu în fotografii, mai exact de când am opinat că prima fotografie a poetului, aceea de la 18 ani, era făcută pentru Veronica Micle și atesta că ei doi se cunoșteau de la această vârstă, împotriva informației lui Iacob Negruzzi că s-au văzut prima dată la 22 de ani… Mă bazam pe nuvela La aniversară și pe o scrisoare a Harietei către Cornelia Emilian. Este inconvenabil, deci nu se discută… Mai aștept să-mi cadă sub ochi alte argumente, alte dovezi… Știind că toate cele patru fotografii ale poetului au fiecare mica ei mitologie, și că niciuna dintre celelalte aduse în câmpul ziaristicii de-a lungul timpului n-a fost primită (poate cea de grup, susținută de Dan Toma Dulciu, va rezista… rezistenței îndârjite a specialiștilor) – am lăsat deoparte subiectul pentru o eventuală sinteză. Îmi rămâne regretul că n-am „fabricat“ încă prilejul de a vorbi despre un text excelent al lui G. Călinescu prin care demonstra cu vervă și adâncă știință de carte în același timp că o fotografie descoperită de el însuși îl reprezintă pe poet (nici el n-a fost luat în seamă; textul a rămas în Adevărul literar și artistic, nici măcar dl. Nicolae Mecu, în monumentala-i ediție de la FCR nu-l redescoperă…).

Acum, recent, dl. profesor Ion Ionescu Bucovu publică un text despre fotografia poetului din 1887, de la bolnița mânăstirii Neamț, care mă irită și-mi suscită, în același timp, atenția. Textul se află pe prestigiosul Academia.Edu, la care sunt și eu abonat, unde public de asemenea și care-mi trimite cu regularitate noutățile. Observ că de aici migrează pe multe alte postări, reduplicând îndoielile autorului dacă o fi sau n-o fi autentică această fotografie, dacă n-o fi cumva un colaj cu un trup oarecare căruia i s-a atașat chipul poetului de către Octav Minar, etc. (dl. Ion Ionescu Bucovu este un om împăciuitor, sfătuindu-ne să-i acordăm lui Octav Minar credit pentru că un iubitor de Eminescu, așa cum a fost acesta, nu poate arunca pe piață falsuri, plastografii etc.).

De ce mă irită? Pentru că spune inepții ca acestea: „Se știe că la Mânăstirea Neamț Eminescu a fost internat între 9 noiembrie 1886 și 9 aprilie 1887, fiind tratat rudimentar cu găleți de apă aruncate în cap, cu cufundări în putină și cu bătăi cu frânghia udă“; „Spitalul din pădure“– cum îl numește doctorul Panait Zosîn, care l-a tratat un timp pe Eminescu – era o bolniță rudimentară care între timp s-a distrus, lăsând locul actualului edificiu“. Doctorul Panait Zosîn a venit la bolnița de la Neamț în anul 1900, împreună cu soția și cu soacra sa, practicând amorul în trei, motivând că e liber cugetător, medic (era și tânăr socialist), drept pentru care obștea sătească i-a intentat proces pentru imoralitate, el s-a apărat printr-o broșură unde-și clamează dreptul la iubirea care-i place, dar a trebuit să părăsească locul învins de neiertătorii judecători. A văzut scriptele spitalului, a tăiat diagnosticul pus în dreptul lui Eminescu scriind deasupra delirium tremens – și a descris procedurile medicale după mărturii de peste 15 ani și din amintirile unui bătrân pacient care se aciuase aici și pretindea că l-a cunoscut până și pe Eminescu. Textul lui s-a publicat în revista Spitalul, din Iași, publicație de prestigiu medical (patronată de A.D. Xenopol) și de aceea este luat în considerație. Asta mă irită: am scris pe larg despre subiect, cu fel de fel de citate și argumente – dar degeaba, se vede. După ce că suntem, iată, o mână de iubitori ai lui Eminescu, nu ne adăpostește un institut, o revistă, o instituție culturală ori educativă – nici noi între noi nu ne citim, baremi ca să depășim penibilul: cum să-l fi tratat Zosîn pe Eminescu?! E un martor mincinos – și cu asta să-l ținem cel puțin în suspiciuni. Ce bătăi cu frânghia udă ori băi cu apă rece (iarna!) – când omul acesta, despre Eminescu vorbesc, trimitea poezii la Convorbiri literare (i se publică De ce nu-mi vii, dar mănunchiul de literatură populară, nu: abia peste 10 ani de la moartea poetului Iacob Negruzzi le va publica), protesta în ziare de la București să nu se facă chete publice în numele său, primea oaspeți și se plimba prin pădurile din jur, îl ajuta pe intendentul Leon Onicescu să facă socoteli pentru cămara de alimente a bolniței… Lucrurile astea trebuiesc repetate mai des ca să nu se uite. Repetitio est mater studiorum, spune proverbul latin.

Un 15 ianuarie de infern

Și iată ce mă incită cu adevărat: în această fotografie, Eminescu ține un ziar în mână. Ceruse printr-o scrisoare bine cunoscută tipografiei Socec et Teclu:

„Stimate domnule,

Vă rog a mi se trimite, conform promisiunii D-voastre, numerii pe ianuarie și februarie ale Convorbirilor literare.

Al d-voastre devotat M. Eminescu“

Nu ține, însă, pe genunche o revistă, după cum se observă, ci un ziar, al cărui titlu nu este văzut de aparatul rudimentar de fotografiat de la 1887. Dar întregim noi: nu pate fi vorba decât de ziarul Lupta, unde se petrece un episod foarte important, ocultat cred (nu uitat!), din viața târzie a lui Eminescu. Mă autocitez – mai exact spus, reiterez citatele preluate din documentele de epocă, dar actualizez comentariile, lăsând „tinerii ziariști“ să mă denunțe ca autoplagiator – dar sărându-mi inima, cum se zice, cu astuparea gurilor dornice de hulpave scandaluri.

Abia mutat de la Iași la București, ziarul lui Constantin Mille, G. Panu, Al. Vlahuță etc. (socialiști sau de coloratură socialistă, prieteni sau cunoscuți ai lui Eminescu) află despre internarea poetului la bolnița Mânăstirii Neamț – și are o inițiativă cu totul specială: de a organiza chete publice pentru poet. Este momentul schimbării: până acum contribuiau cu bani, în mod confidențial, la adăugarea veniturilor lui Eminescu, junimiștii: făceau liste, țineau între ei evidența, era o afacere de familie, cum se spune. C. Mille externalizează, în termenii noștri, lucrarea. Pentru asta îi trebuie motivație teoretică: nimic mai simplu, Eminescu este exemplul ideal al geniului neînțeles de către societatea burgheză etc. (clișeele socialiste erau la început). Mai trebuie dovedit doar că poetul este în lipsă de resurse financiare. Nimic mai simplu, iarăși: i se explică publicului cititor boala poetului. Asta stârnește și milă, compasiune etc. – deci aduce bani. C. Mille alege ziua de 15 ianuarie (noi sărbătorim azi exclusiv nașterea lui Eminescu; sunt indicii că poetul își cunoștea ambele zile de naștere, pentru că el însuși scria în Albumul Junimii că s-a născut la 20 decembrie 1849, dar în notița biografică din volumul german Rumaenische Dichtungen, semnată de Mite Kremnitz care nu putea avea informațiile decât de la el, este dat ca an de naștere 1850). Textul lui ocupă două pagini masive de ziar. Spicuim, pentru a nu mai lăsa loc de interpretări: „Eminescu. E frică condeiului parcă să atingă acest nume. Pe cerul întunecat al literaturii române luci odată puternicul talent al lui Eminescu, care făcu să piară prin lumina lui strălucirea nefirească a gloriilor fabricate de prostia omenească“.

E oarecum nostim: C. Mille „textualizează“ între La steaua și Prostia omenească de Creangă. Peste numai câteva luni, însă, Lupta va începe, prin pana lui Florentin, campania de denigrare a lui Ion Creangă cu acuzări stupide de pla­giat, pentru care autorului nu i se va da dreptul la replică (împreună cu prietenii săi, autori ai cărții didactice în chestiune, va răspunde într-o broșură; textul îi aparține lui Creangă).

Din răspunsul lui Creangă: „Și astfel am izbutit a alcătui Metoda nouă, așa cum se vede astăzi, carte pe care atîtea sute și mii de copii au învățat și învață a scrie și a ceti cu ușurință. Astfel dar, cînd a apărut Cursul de scriere și cetire, pretins a lui M. Șvartz (n.r. – apărut în ~1864-1867), cartea noastră Metoda nouă (n.r. – apărută în 1868) era întocmită și gata de-a o pune sub presă, numai mijloacele bănești ni lipsiau pentru acest scop, lucru ce este bine cunoscut de multe persoane de valoare, cu care putem dovedi orișicînd atît d-lui Florantin, cît și d-lui Densușanu, care a căutat a ne descredita în fața Corpului didactic din toată țara și de toate gradele, întrunit în Congresul didactic de la Iași“.

Lupta lui G. Panu se mută, pare-se, de la Iași, la București pentru a câștiga distanța necesară: Centrul înseamnă nu numai uitarea marginii, dar și judecarea ei. Cum ar spune Creangă: ajunge puiul să învețe pe găină.

Serie sau șir neîntrerupt de martiri?

C. Mille continuă această țesătură de replici simbolice într-o lume saturată de simboluri:

„Și această slavă a scriitorului, această lumină vie care a întunecat totul, a făcut ca lumea să uite pe om. Ca și când în dosul scrisului său nu ar fi ființa omenească care sufere și care dă publicului, cristalizate în forme gingașe, tocmai suferințele ce-i sfărâmă trupul, ce-i istovesc puterile poetului. Și când mă scobor din sfera senină a scriitorului în noroiul zilnic al vieții omenești, oh! parcă mi-e frică să ating cu condeiul numele acestui om, întocmai cum ți-e teamă o rană deschisă să atingi. În lunga serie de martiri literari nu e nici o viață mai jalnică cum e cea a lui Eminescu“.

Iarăși întrerupem, obligați de text. Peste doi ani, în 1888, Eminescu va veni în București, adus de Veronica Micle, va locui pe lângă redacția Luptei și va lua din când în când masa chiar la G. Panu acasă. Acesta povestește, peste timp:

„Într-o seară, după masă, deodată văd în Eminescu manifestându-se vechea lui natură, începu să râdă și să glumească, să vorbească cu cei de față și să persifleze pe unii cu mult spirit. Ne-am bucurat cu to­­ții și am început să-i punem tot mai mult la încercare, speranța născându-ni-se că remediul poate avea loc. Zadarnic; după cinci minute el căzu din nou în mutismul obișnuit, având aerul că nu mai cunoaște, sau puțin îl importă lumea ce-l înconjura. Stătu vreun sfert de ceas în prostație, apoi întorcându-se către mine îmi zise încet ca să nu fie auzit de ceilalți:

– Panule, știi tu că în lumea aceasta nu este nimic mai interesant decât istoria poporului nostru; trecutul lui, tot, tot, este un șir neîntrerupt de martiri. Ți-o spun ție fiindcă tu te-ai ocupat cu istoria românilor. Apoi s-a sculat și fără să zică nimic a plecat. De atunci n-a mai venit la masă la mine“ (s.n.).

Este un adio eminescian la G. Panu, un gest ce poate servi drept model de neînțelegere: Eminescu îl citează pe C. Mille, iar G. Panu îl crede doar fascinat de ideea națională! Memorialistul, martorul lui Eminescu, vrea să transmită o cugetare a poetului despre istorie, martiraj etc. În realitate, având în vedere tocmai această lume simbolică în care se țese re­­plica, reiese că, de fapt, Eminescu îl persiflează cu mult spirit exact pe cel care povestește, și răspunde la sloganul din textul de chetă al lui C. Mille (el însuși de față, probabil): „în lunga serie de martiri literari nu e nicio viață mai jalnică cum e cea a lui Eminescu“. Reținem că Eminescu va veni, în 1888, lângă grupul de la Lupta – care, însă, nu-l va mai ajuta, așa cum o făcuse, în intenție cel puțin, cu un an înainte: între timp au fost alegeri, liberalii au căzut, grupurile și grupusculele politice sunt preocupate de alianțe, exemplul Eminescu nu mai „dă bine“ pentru G. Panu. În 1889, la 13 ianuarie, va vorbi de „bietul Eminescu“ și va dezvălui lumii ultimele secrete și simboluri din viața care începe să devină cu adevărat secretă a poetului. Martorii lui Eminescu sunt, totuși, aceștia: C. Mille, G. Panu, Al. Vlahuță, V.G. Morțun etc.

Ei vorbesc de martiri, martiraj etc. – dar într-un limbaj care, reintrodus în epocă, se dovedește a fi duplicitar. Adevărații martori ai poetului fie s-au pierdut prin arhive ori în pagini de ziare și reviste – și speranța recuperării lor este vie de zeci de ani – fie au tăcut pur și simplu, după îndemnul lui Kant citat, peste ani, de I.E. Torouțiu: „Dacă vorbești spune numai adevărul; dar cine te silește să vorbești întotdeauna? Când nu poți spune adevărul, taci“. Oare cine i-o fi obligat să vorbească pe G. Panu, pe C. Mille?… Titu Maiorescu, de pildă, tace – și filosof a rămas; și la fel ca el tac atâția și atâția alți cunoscuți ai poetului…

Resortul conveniențelor

Continuă C. Mille, în acest 15 ianuarie pe care îl vom considera ziua de naștere a lui Eminescu: „Pe scriitor cu toții îl cunoașteți; pe om, însă, puțini, foarte puțini. Voi ridica astăzi, pe cât îmi stă în putință, vălul acestui trai, sondând durerea care i-a sfărâmat mințile. Și dacă am curajul să vorbesc de om, este că, dacă nu moartea și-a întins umbra peste dânsul, ceva mai josnic ca moartea îl acoperă. Omul cugetător, scriitorul care a știut să întrupeze în vorbe așa gingașe vorba ro­mânească, nu mai există. Tot ce a rămas din Eminescu e animalul care-și îndeplinește funcțiunile, mașinăria omenească pe care n-o mai însuflețește suflul cugetării. Sunt oameni care au iubit prea mult și puterea de a iubi au pierdut-o în aceste încercări supreme. Cugetarea prea adâncă i-a luat lui puterea de a cugeta. Și când mă gândesc la soarta acestui om, mă înfior. Iată o ființă superioară, individualitate pe care omenirea o dă la iveală numai în intervale foarte rare, rezultantă a peste un veac de sforțări și încercări, iată un om care este suprema sforțare a veacului, eflorescentă, tot așa de rară ca și aceea a plantei cactus. Și această personalitate, această ființă extraordinară, cât a dus viața vie a fost necunoscut de toți, dezgustat și amărât, iar astăzi, după ce slava i s-a recunoscut, duce greul jug al vieții moarte într-o casă de nebuni“.

Ne oprim nu pentru a observa că C. Mille începe să scrie, de emoție, în proză ritmată. Dar ceea ce face el, aici, se nu­mește o condamnare la moarte civilă. Talentul său de ziarist nu intră în discuție: peste numai un an, la 1888, C. Miile va întemeia, împreună cu Al.V. Beldiman, Adevărul, unul dintre cele mai importante ziare de la noi, pe care-l va conduce glorios aproape patru decenii.

Acest text al său conține, pe de altă parte, imaginile-șablon legate de viața târzie a lui Eminescu, pe care le vom regăsi la toți marii biografi ai poetului. Imaginea florii de cactus, de pildă, va fi schimbată doar calitativ la G. Călinescu (unul dintre colaboratorii asidui ai Adevărului), devenind floare de crin (poate chiar cu gândul la poezia Veronicăi Micle).

„Și chiar această nebunie e o tortură pentru dânsul. Nebunia i-a pus cu desăvârșire vălul inconștientului între el și lume. Ea stă în aceea că în capul lui s-au sfărâmat resorturile minții care te fac să ai și oarecare conveniențe sociale, care stăpânesc înclinările firești. Închipuiți-vă că vedeți o femeie frumoasă, cu forme bogate, o femeie care deșteaptă în tine pofta firească de a o poseda. Închipuindu-ți că acea femeie este nevasta sau amanta ta, desigur nu te-ai opri nici un minut să atingi sânul, să o ciupești chiar. Pe acea femeie nu o cunoști însă, o găsești pe stradă sau într-un bal. Desigur că conveniențele sociale te opresc să-ți dai curs liber dorințelor lăuntrice. De îndată ce acest resort care te ține pe loc e rupt, omul în această privință este nebun, deși în toate celelalte relațiuni cu semenii săi poate să fie cât de sănătos. Tocmai acest resort al conveniențelor e rupt la Eminescu. El nu mai poate opri cursul înclinărilor firești. Desigur că această nebunie e o nebunie lucidă, o nebunie care te face să știi că ești nebun, care te face să-ți anihilezi și mai mult cugetarea plimbându-te printre nebunii și călugării de la Mănăstirea Neamțului… Căci acolo a ajuns bietul Eminescu“.

Astăzi, o asemenea descriere a „nebuniei lucide“ ar stârni zâmbete și, cel mult, întrebarea: de când golănia stradală, culpabilă desigur, se cheamă ieșire din minți?! Eminescu a fost găsit vinovat pentru că tulbura liniștea publică, dus la poliție, în Iași, prietenul său Vasile Burlă nu s-a mai nimerit pe aproape să-l salveze (se știe că altă dată acesta l-a scos din arest), au fost chemați doctorii, au făcut certificatul medical – în care se scrie negru pe alb că este necesară recluziunea insurgentului spre binele societății – și a urmat drumul la Mănăstirea Neamț, cu jandarm la spate.

S-a păstrat un fragment din însemnarea unui preot pe o carte de rugăciuni: „Pe zioa de Sf. Voievozi în anul 1886 m-au chemat la m-rea Neamțu, la bolniță, și l-am spovedit și l-am împărtășit pe poetul M. Eminescu. Și au fost acolo Ion Ghiorghiță, din Crăcăoani, care acum este primar. Iar M. Eminescu era limpede la minte, numai tare posac și trist. Și mi-au sărutat mâna și au spus: Părinte, să mă îngropați la țărmurile mării și să fie într-o mânăstire de maici, și să ascult în fiecare seară ca la Afgafton cum cântă Lumină lină. Iar a doua zi…“ (aici se întrerupe însemnarea, lipsind pagina următoare a cărții). Spovedania și împărtășirea sunt, tradițional, semne ale sănătății mintale, preoții nu au voie să le acorde nebunilor – ceea ce face din acest „părinte“ un martor al sănătății poetului.

Cât este, de fapt, aici, boală – și cât este pedeapsă, adică vină personală?! Episodul cu doamnele ieșene trase de turnură pe stradă de către Eminescu devine, iată, la C. Mille pretext de articol de ziar. Trebuie că acest episod are la bază un act, o reclamație a vreunei doamne din înalta societate ieșeană ce se va fi nimerit să treacă pe lângă poet… Arhivele poliției mai au, încă, taine de arătat. Dintre doamnele Iașilor, însă, una singură nu putea fi reclamantă: Veronica Micle.

Ea se afla la București. După consumarea acestei polemici de la Lupta (pentru că va fi o polemică, Eminescu răspunzând public la aceste obrăznicii ale fostului său elev), Convorbirile literare vor publica, în februarie 1887, poezia De ce nu-mi vii?:

În lumea asta sunt femei
Cu ochi ce scapără scântei
Dar oricât ele sunt de sus
Ca tine nu-s, ca tine nu-s.

Veronica Micle leagă De ce nu-mi vii? de poezia ei, Ah! Du-te…: „Ca răspuns la aceste versuri, Eminescu mi-a trimis poezia De ce nu-mi vii?. Mi-a plăcut mai mult ultima strofă: «Căci tu înseninezi mereu viața sufletului meu, mai mândră decât orice stea, iubita mea, iubita mea!»“. Nu putem situa cronologic acest schimb de poezii, pentru că Ah! Du-te… de Veronica Micle apare numai în volumul ei de Poezii, din februarie 1887. În scrisorile dintre ei sunt, însă, câteva mărturii că-și trimiteau unul altuia poeziile (Eminescu, mai ales: o dată el cere înapoi cutare poezie pentru a schimba niște versuri). Strofa citată de Veronica nu este ultima în aranjamentul din Convorbiri literare, dar acesta nu este argument că ea n-ar fi reținut poezia lui Eminescu; dimpotrivă, dovedește că avea o variantă anterioară celei definitivate de poet la Târgu Neamț și trimise Convorbirilor cu scrisoarea cunoscută către Iacob Negruzzi.

Om cu minte sau cuminte?

Aceste dovezi târzii de creativitate eminesciană au încruntat multe frunți hotărâte să-l declare pe poet ieșit cu totul din minți. Iată, de pildă, acest bilet trimis lui Iacob Negruzzi odată cu poezia: „Iubite amice, îți trimit deodată cu aceasta mai multe versuri cărora, de ți se par acceptabile, le vei face loc în Convorbiri. În­­dealtminterelea mă aflu bine și sănătos în mijlocul acestor munți și-ți doresc asemenea. Multe salutări d-lor Maiorescu, Teodor Rosetti, Mândrea, Nica și sărutări de mână d-nelor. Cu tot respectul, al d-tale credincios amic M. Eminescu“.

Citindu-l și citându-l, G. Ibrăileanu exclamă: „«Îți doresc asemenea»! Bietul d. Negruzzi! Eminescu, deși într-un moment de luciditate, era în papuci și halat într-o casă de nebuni… Scrisoarea aceasta nu e de om cu minte…“.

În fond, și G. Ibrăileanu în 1928, ca și noi astăzi, face o citire simbolică, interpretează dublul sens al expresiei „îți doresc asemenea“, voind să înțeleagă că Eminescu îi dorește lui Negruzzi (și celorlalți)… să fie bolnav (bolnavi), tot la ospiciu. Criticul nu se bazează, însă, decât pe flerul său. În context, când îi spune, de pildă, „al dumitale credincios amic“, când se știu relațiile cu adevărat prietenești dintre cei doi, scrisoarea aceasta nu poate avea intenționalitatea dublă a textelor de care ne ocupăm. Că poezia este o dovadă, ca și La steaua (de care, însă, nu s-a sinchisit câtuși de puțin directorul I. Caragiani, cerând destituirea lui Eminescu) – este adevărat. Dar că ar dovedi altceva decât evident se vede… Or, se vede că poetul compară femeile „de sus“ – cu femeia iubită, aceea care înseninează viața sufletului meu. Iar acest lucru se vede limpede că-l face pe fondul „pârii de presă“ a lui C. Mille, acela care tipărește și răspândește vina lui Eminescu de a fi agățat femei din înalta societate pe străzile Iașilor.

Mai important este altceva: poetul scrie „mai multe versuri“ – și nimeni nu se întreabă ce înțelege el prin versuri: mai multe poezii, cumva? În 1899, la 10 ani de la moartea lui Eminescu, Jacob Negruzzi va publica 10 poezii populare culese de poet în sejurul de la Târgu Neamț.

De ce nu le publicase la timpul lor, odată cu poezia De ce nu-mi vii? Ce-ar fi zis G. Ibrăileanu dacă făcea legătura? Dar G. Călinescu și atâția alți biografi care consideră că după 28 iunie 1883 Eminescu n-a mai fost capabil de creație? Ce-ar fi zis, în compensație, cititorii Convorbirilor literare din 1887 dacă ar fi văzut 10 texte de literatură populară culese de Mihai Eminescu? Poetul a vrut să convingă prin cantitate – dar i s-a ales doar una, cea în care-și mărturisea in­­direct vina…

Iar pentru că Mille ne-a întors la locul faptei sale, să reluăm relatarea din 15 ianuarie 1887: „Cine cunoaște ce fel de os­piciu pentru bolnavi mintali sunt mă­năstirile poate a prețui în ce iad a fost aruncat cel mai gingaș dintre poeții noștri. Tot ce a rămas din Eminescu e animalul care-și îndeplinește funcțiile, mașinăria omenească pe care nu o mai însuflețește suflul cugetării. Și mișei și nepăsă­tori suntem, drept răsplată a vieții sale necăjite și jalnice, drept recompensă a volumului, mic, firește, dar care prețuiește mai mult decât o bibliotecă întreagă. Noi nici nu ne-am interesat ca să facem cel puțin din rămășițele răsfrângerii acestei vieți o liniștită curgere de zile, în care dacă nu mintea, cel puțin trupul să trăiască omenește, ca o îndulcire umană să îndulcească tristul apus al acestei triste vieți…

Neam și corcitură bizantină ce suntem!

Când din nou Eminescu fu luat de vârtejul nebuniei, ziarele de-abia anunțară faptul, fiindu-le chiar rușine să spună că Eminescu e nebun. Nebunia, pentru unele ziare, se traduce prin parafraza «o crudă boală». Și, ca ultim ecou, Monitorul oficial publică numirea d-lui X în locul d-lui Eminescu, în postul de subbibliotecar la Universitatea din Iași. Un post în care Eminescu murea de foame cu 150 de lei pe lună.

Și după aceea nimic, nimic; alte lucruri interesa opinia publică. Iar de atunci, înmormântat de viu între zidurile monastirii Neamțului, nimeni nu a mai auzit de Eminescu. Peste câtva timp, târziu poate, vom auzi că Eminescu a murit de atâtea luni de zile, uitat de toată lu­­mea, aruncat la groapa obștească – și nici o floare, nici o lacrimă de prieten sau de drăguță nu va încălzi țărâna rece a mormântului în care zace gloria neamului nostru! Editorii vor face avere cu volumul lui, iar biografii vor alcătui prefețe legendare în care vor spune întocmai cum el însuși bine a prezis-o: Neputând să te ajungă, crezi c-or vrea să te admire…“ (ur­­mează un lung pasaj din Scrisoarea I, în care strălucesc versurile Dar afară de aceasta vor câta vieții tale / Să-i găsească pete multe, răutăți și mici scandale – exact ce face acela care citează). Urmează câteva considerații sumare despre poezia lui Eminescu, iarăși încoronate cu refrenul vieții sociale: „Pentru un cerc restrâns de oameni, Eminescu deveni, cu drept cuvânt, poetul cel mai talentat al României contemporane. Și astfel și-a trăit poetul traiul, mai bine de zece ani din viață, anii bărbăției literare, aproape necunoscut de nimeni, nepublicat decât în cele 5-600 de exemplare ale Convorbirilor literare, negat de aproape toată lumea cu pretenții literare și neștiut de vulgul cel necuvântător și necugetător“.

„Întind talgerul…“

Textul alunecă, ușor-ușor, spre necrolog. Este amintită, desigur, și activitatea ziaristului: „Eminescu judeca cu simțirea, nu cu mintea, și de aceea nu punea în po­­lemica sa decât pasiunea care-l insufla. În ura-i pasionată a oamenilor care ne gu­vernează și care-i insuflase tot dezgustul, mai ales că puneau deasupra faptelor lor firma liberalismului, Eminescu trecu în partea opusă, deveni reacționar. Neputându-și pune idealul înainte, el a trebuit să și-l pună în urmă, declarând de nebunii și invențiuni demagogice îndeobște toate sforțările cinstite de a merge înainte“.

Nu insistăm: acesta va fi punctul de vedere susținut constant, până în anii 1910-1911, de către Adevărul, ziarul (în­­treprinderea, de fapt) condus și impus de C Mille – omul care toată viața, după în­­frângerea pe care o va suferi în curând, pare a se fi încrâncenat să demonstreze că a avut dreptate cu ce a afirmat la anul de grație 1887, acesta în care ne aflăm. El este categoric, iată, în privința modelului lansat și stabilit de Titu Maiorescu, ur­mând astfel: „A trebuit ca Eminescu să înnebunească, a trebuit ca nebunia să-și comită infamia, pentru ca opiniunea publică să se întoarcă spre el. Și, odată curentul alcătuit, edițiunea poeziilor sale se vându toată, lumea zăpăcită nu știu de unde a apărut acest talent original de care nu mai auzise vorbindu-se. Eminescu numai după moartea intelectuală fu în sfârșit recunoscut, gustat, proclamat și sacrat în public cu dinadinsul de poet. Acum, însă, era prea târziu. Poetul nu mai trăia cu mintea pentru a-și vedea fructul ostenelilor sale. Însănătoșirea nu s-a făcut niciodată desăvârșită. Nebunia pentru totdeauna stinsese cu geniul ei rece flacăra geniului poetului. Ultimii ani din viață nu au fost decât o vegetare trupească, o îndrumare din nou spre neantul îngrozitor al nebuniei“.

Vorbe atât de categorice nu s-au mai spus în timpul vieții poetului. Despre moartea intelectuală va vorbi și Titu Maiorescu, dar în particular, în scrisori, nu în articole de gazetă („Eminescu tot mai trăiește, deși este intelectual pierdut; fiindcă trăiește, trebuie să figureze în Almanah“, scrie criticul în 1888 despre sumarul noului număr al Almanahului România jună, de la Viena – evident, cu intenția de a păstra dilema intelectual pierdut – dar trăiește și scrie). Concedem, desigur, că C. Mille are nevoie să stoarcă lacrimi publicului, cum se zice, să convingă pentru finalul articolului său; totuși, mult prea păstos devine întreg acest demers al Luptei. Exagerări peste exagerări: după ce a plecat de la ideea că un singur resort al minții poetului este dereglat, și anume acela care răspunde la semnalul femeilor frumoase, acum îi întunecă definitiv mințile, și încă de câțiva ani buni! Cât despre „opinia publică“, n-are decât să fie sănătoasă: ediția princeps scoasă de Maiorescu în 1883 avea strict 1.000 de exemplare, destinate înaltei societăți, mai ales doamnelor din Capitală. Opinia publică era informată (și formată) prin asemenea articole de presă, precum cel din Lupta; care se încheie cu această invitație la contribuție bănească publică: „Toți oamenii de inimă, toți aceia care țin cu vrednicie o pană în mână, toți și toate cărora Eminescu le-a dat și le dă momente plăcute, ar trebui să se gândească la nebunul din Mănăstirea Neamțului…

Întind talgerul, căci aceasta este soarta tuturor scriitorilor, întind talgerul pu­­blicului, tuturor acelora care cred că poetului Eminescu i se cuvine ca răsplată națională cel puțin o moarte liniștită.

Întind talgerul…“.

Desmințire la demență

Ceea ce nimeni nu credea că se poate întâmpla – se întâmplă: Eminescu află de „gluma“ prietenilor săi și răspunde. Am pus ghilimele, pentru că, din textul său, rezultă că tratează ca pe o glumă întâmpinarea de la Lupta, din 15 ianuarie. Pe 8 noiembrie, de ziua numelui, fusese ridicat de pe străzile Iașilor; pe 15 ianuarie, de ziua de naștere (am convenit, doar, că el își cunoștea și ziua adevărată a nașterii, 20 decembrie, și pe aceasta, simbolică, de lângă 13 ianuarie, Sfântul Ermil) – este anunțat că a înnebunit, mai întâi de un resort, apoi de toată mintea. Ca să fie sigur că Lupta va publica răspunsul său, trimite textul și la Universul, ziar martor, și astfel se face că apare în două locuri deodată această scrisoare în care nu-i acordă lui C. Mille decât atenția unui joc de cuvinte: dement/dementi:

„Iubite Panu,

S-a răspândit prin ziare știrea că aș fi grav bolnav. Toate aceste zvonuri, lipsite de orice fundament, sunt răspândite, poate cu rea credință, din Iași, încât și d. C Mille, într-unul din articolele sale, a găsit motiv de a vorbi de boala mea pretinsă. Te rog a spune tuturor că se află în plină eroare și că (afară de suferința mea de picioare) nu am absolut nimic. Un mic dementi în organul d-tale de publicitate n-ar strica. Primește salutările mele cele mai cordiale, cu care rămân al d-tale credincios prieten,

M. Eminescu“.

Să remarcăm încheierea: lui Iacob Negruzzi i se va adresa „al d-tale credincios amic“. Poetul face apel la credință: încă la început spusese că zvonul despre demența sa s-a răspândit „poate cu rea credință“.

Altceva este, însă, extrem de interesant în privința acestei scrisori deschise: ea se publică, atât în Lupta, cât și în Universul, la 17 ianuarie 1887. Numai două zile de la atac: nici n-au avut timp să ră­sufle redactorii și cititorii apropiați ai ziarului. Dar… întrebarea se naște firesc: cum se poate atâta rapiditate? Când ajungea ziarul bucureștean la Târgu Neamț, când ajungea răspunsul înapoi ca să fie și publicat? Și apoi, de ce ar veni la Târgu Neamț ziarul Lupta și nu oricare altul – dintre atâtea ziare care apăreau la Iași ori la București?! – Lupta se mutase la București la 23 octombrie 1886, înainte de recluziunea lui Eminescu. A presupune că articolul lui C. Mille era proiectat, scris de mult în linii mari, eventual, discutat cu poetul care, nefiind de acord, îl urmărise pe autor – ni se pare fastidios. Articolul are, apoi, un punct cert de plecare: publicarea în Monitorul oficial a numelui noului sub-bibliotecar care l-a înlocuit pe Eminescu.

Completăm aceste note cu informația că Lupta tipărește, la 21 ianuarie, această notă: „Am publicat zilele trecute o scrisoare de la Eminescu prin care restabilește el singur adevărul în privința stării sale de sănătate. Astăzi primim o altă scrisoare de la o persoană din Neamțu, în care scrisoare ni se spune că Eminescu a început a se ocupa serios și a-și compune deja câteva poezii“.

Există, așadar, „o persoană din Neamțu“. Într-adevăr, rapiditatea acestui schimb epistolar presupune cu necesitate un curier. Întrebarea are jumătate de răspuns, însă. Putem presupune că la Târgu Neamț se expediau și se citeau ziare – dar de ce neapărat ziarul Lupta din București? Ca să fie acolo, lângă mănăstire, o persoană care a primit abonamentul sau a cumpărat ziarul, l-a răsfoit, l-a citit și apoi, știind că Eminescu, despre care este vorba, este internat în ospiciu, a alergat până aici, peste apa Nemțișorului, să i-l dea, apoi a preluat răspunsul etc. – este mult prea complicat. Mai simplu ni se pare ca „persoana din Neamțu“ să se fi aflat chiar la București – și de aici să fi mers cu ziarul direct la Eminescu. Or, cine-l urmărește pe poet cu atâta consecvență la București în această perioadă? Cine avea casă chiar la Târgu Neamț? Cine putea să spună (sau să scrie, în eventualitatea că a mai întârziat prin zonă) cuvinte atât de sigure despre Eminescu însănătoșit și lucrându-și poeziile?!

Martorul tăcut al acestor întâmplări nu poate fi decât Veronica Micle. Augustin Z.N. Pop ne spune – fără a face legăturile pentru că nu cunoaște articolul lui C. Mille din Lupta (noi îi vom considera ignoranți pe toți cei care nu citează sau nu se referă la acest eveniment; asta, ca să le acordăm circumstanțe atenuante) – că tocmai în 1886 Veronica Micle dăruise casa ei din Târgu Neamț Mănăstirii Văratic „ca să fie metoc maicilor bolnave în preajma spitalului și găzduire celor ce trăbăluiau la oraș“ (Mărturii, p. 180-181). De casă îngrijea maica Fevronia Sârbu. Avertizată asupra posibilității ca să se repete scenariul din 28 iunie 1883, când zvonul bolii lui Eminescu s-a adeverit pentru că poetul n-a putut răspunde pe loc anunțului de presă – această „persoană din Neamțu“ face totul ca să ajungă la poet, să-l convingă să dea „de­mentiul“, să trimită prin poștă (sau, mai degrabă, să aducă personal) textul său la Lupta și la încă un ziar pentru a soma publicarea – și apoi să scrie însăși despre expeditor. Este cel mai simplu și mai credibil scenariu cu putință – iar în ipoteza adeveririi lui prin documente ulterioare scoate la iveală credința ca resort ultim al acțiunilor omenești în relația Veronica Micle – Eminescu. „Persoana din Neamțu“ nu s-a lăudat peste ani, n-a vrut să iasă în evidență, Lupta nu-i publică nici scrisoarea, nici chiar numele: face doar o știre de presă din toată zbaterea ei. Că Veronica Micle era această persoană din Neamțu, o dovedește și insistența cu care ea îl va chema, prin scrisori, pe Eminescu la București după această recluziune nemțeană. Nu se cunosc aceste texte, dar Harieta îi spune de câteva ori Corneliei Emilian că fratele ei „iar a primit“ scrisoare de la „Bălăuca“ și-l cheamă la ea, la București. Acest schimb epistolar nu se putea începe fără o întâlnire a celor doi – fie și pentru ca ea să se convingă că are pe cine chema la București. O întreve­dere ni se pare mai mult decât probabilă, necesară chiar – iar Târgu Neamț devine locul firesc, motivul fiind la fel de firesc. În această perioadă l-au mai vizitat pe Eminescu: I. Creangă, V.G. Morțun, A.C. Cuza (prezențe certe, atestate docu­mentar).

Povești sunt toate în lumea asta

Să nu ne iluzionăm însă: ziarul Lupta nu renunță la… luptă, care este implicată în titlul său. La 25 ianuarie intră în scenă nimeni altul decât Al. Vlahuță, printr-o Scrisoare către cititori.

Niciodată în lupta dintre un ziar și un individ nu poate să câștige individul; chiar dacă se întâmplă, e pentru scurt timp. Al. Vlahuță, de pildă, schimbă ca­­lea de atac, dar ajunge tot la chete publice: el spune că Eminescu e sărac și trebuie ajutat, și încheie: „Pentru marele nostru poet deschid, fără știrea lui și fără voia lui, o listă de subscripție. De se va supăra pe mine îmi va fi greu să suport aceasta, dar vă mărturisesc că mi-e mai greu și mai dureros să-l știu sărac și fără nici un ajutor“. Eminescu îi răspunde, desigur, și lui, scrisoarea este datată 26 ianuarie, se încheie cu obișnuitul de acum: „rămân al tău credincios prieten, M. Eminescu“ – dar Al. Vlahută nu-i dă curs publicității (este o scrisoare adresată personal: „Dragă Vlăhuță“). O va publica în facsimil abia la 16 iunie 1913, în Universul literar (de ziua morții lui Eminescu) – făcând din document o dovadă a prieteniei sale cu poetul. Eminescu îi scrie categoric: „Te rog dar să desistezi cu desăvârșire de la planul tău, oricât de bine intenționat ar fi, de-a face pentru mine apel la public Mai sunt ­destule alte mijloace onorabile pentru a-mi veni în ajutor, iar cel propus de voi e desigur cel din urmă la care aș avea vreodată recurs“.

De data aceasta nu ne mai punem întrebarea cum de Eminescu i-a scris lui Vlahuță chiar a doua zi de la articol: bă­nuim că, avertizat la 15 ianuarie, apoi la 21 ianuarie (anunțul scrisorii „persoanei de la Neamțu“), poetul urmărea ziarul. Este ciudat răspunsul sau: îl roagă pe Vlahuță să „desisteze“ de la plan – după ce acesta a pus în mișcare planul. Nu cumva data a fost dedusă ca posterioară ziarului – și în realitate este anterioară? Documentul, singurul care ne poate lu­­mina, lipsește: avem doar copia lui.

În privința altor mijloace prin care societatea ar putea să-i vină în ajutor lui Eminescu, tot Lupta le găsește: în aprilie 1887, când Eminescu iese din ospiciu, se dau premiile pentru literatură ale Academiei Române. Același C. Mille răbufnește vijelios: era vorba de o sumă ce l-ar fi scos din impas până și pe Eminescu, și anume 4.000 de lei (leafa lui de sub-bibliotecar era de 200 de lei pe lună): „Cine dintre scriitorii noștri contemporani a putut întrupa mai adâncă gândire în versuri mai frumoase decât Eminescu, și totuși, lumea recunoscându-i meritul îl lasă în uitare. Ar fi fost de datoria Academiei să repare această dezinteresare, să-și aducă aminte de acest singurul aproape care în acești de pe urmă zece ani de zile a produs ceva original în poezii și merită a opri atențiunea cititorului. Academia nu a făcut acest lu­­cru și dovedește cu atât mai mult că nu este în stare să judece operele originale și noi, dânsa premiind o operă mediocră și banală…“

C. Mille are, de data aceasta, dreptate – și și-a spălat, oarecum, rușinea din 15 ianuarie. Chestiunea este că iarăși apare în discuție umbra Veronicăi Micle: premiul academic de 4.000 de lei îl ia nimeni altul decât Iuliu Roșca, acela care o ceruse atât de insistent în căsătorie în 1881, care rămăsese în anturajul ei. Cum poate înțelege istoricul literar acest gest – în contextul convențiilor, simbolurilor, ­tâlcurilor epocii? E ca într-o poveste; iar dacă luăm lucrurile ca poveste, premierea aceasta sună a pedeapsă, a răzbunare – a orice, mai puțin a merit literar-poetic din partea autorului. Una dintre cele mai îndrăznețe ipoteze de lucru, rămasă din păcate in nuce în arhivele lui Augustin Z.N. Pop, ar fi că Iuliu Roșca avea un oarecare gir din partea lui Eminescu, că se afla în preajma Veronicăi Micle și ca s-o ajute și protejeze. Greu de verificat. Amintim, totuși, că și Al. Vlahuță și-a depus la Academie volumul de Poesii pentru un premiu, motivând în mod expres că dorea bani ca să-i ofere (pe toți, sau o parte din ei) lui Eminescu. Poate că Iuliu Roșca chiar i-a oferit poetului, poate prin Veronica Micle, un ajutor. Cine poate ști?

Pentru că povestea continuă, însă, să amintim și întâmplările viitoare. La anul, în 1888, Eminescu va veni la București, adus de Veronica Micle, smuls, practic, din ghiarele Botoșanilor. Fuseseră alegeri, liberalii căzuseră în fine, la putere se aflau junimiștii, prietenii poetului. Mulți dintre ei erau și în Academia Română. Iar în 1888 se acordă un premiu academic pentru cea mai bună carte de literatură apărută în ultimii 5 ani – și altul, pentru cea mai bună carte a anului. Regulamentul premiului se publică în presă. La România liberă, unde găsește poetul o colaborare permanentă, alături regulamentul premiilor, se publică și anunțul că este în curs de apariție ediția a III-a din Poesiile lui M. Eminescu. Nu o dată, ci de mai multe ori, săptămâni la rând, aceste două știri te atrag, ca cercetător, pe ultima pagină a ziarului.

Iarăși ne aflăm în pădurea de simboluri, fără prea multe săgeți indicatoare. Nu avem răspunsuri, dar se ridică vreo câteva întrebări. Mai întâi, de ce nu găsește Eminescu loc de colaborare la Lupta lui G. Panu? – Locuiește în același imobil cu redacția Luptei și cu apartamentul lui G. Panu – dar scrie la România liberă. Apoi: de ce nu mai face Lupta niciun fel de propagandă pentru premiul academic? – I-ar fi fost la fel de necesar poetului anul acesta, ca și anul trecut. Se pare că lucrurile s-au liniștit undeva mai în adânc, adică în zona elitei politice, găsindu-se alte consensuri, alte convenții. Pe Eminescu nu l-a mai crezut nimeni, in­surgența lui – însemnând sosirea în Bu­­curești – a fost luată drept o frondă fără perspective, i se zicea „bietul Eminescu“, eventual i se oferea un ban – și lumea trecea mai departe. Este vorba de lumea mare, repetăm, miniștri, parlamentari, academicieni… Ca să stea de vorbă câteva minute cu Titu Maiorescu a trebuit să se înscrie în audiență, să aștepte, să reprogrameze audiența din cauză de straie… Toate lunile acesta Veronica Micle este martorul mut de lângă Eminescu. Fetele ei plecaseră în lumea largă, ea rămăsese în București sperând că Eminescu se va însănătoși cumva, cândva, și-și va recâștiga între oameni respectul pierdut.

Nu locuia împreună cu el, casa lui se afla lângă Teatrul Național, ea se mutase din str. Dreaptă (Jules Michelet) pe str. Soarelui (Theodor Aman, foarte aproape, la doi pași, venea des să-l vadă, practic trebuie să ne închipuim că stătea mai mult cu el). Conveniențele sociale îi se­parau? Sacrificiul ei nu fusese total? – Mai degrabă nu accepta el, avea nevoie de singurătatea-i mândră de altădată. Va face, însă, multe diligențe în numele lui, mai ales pentru pensia lui care i se discuta în Parlament și tot întârzia să treacă prin fazele obligatorii: Cameră, Senat, Palat. Va merge la Botoșani, la Virginia, de unde-și va lua pașaport (desigur, în eventualitatea că trebuie să-l însoțească pe Eminescu în străinătate, la băi sau la tratament). Tot acolo va încerca să ia pensia poetului votată de urbea locală – spre disperarea Henrietei care – nu că ar fi dorit-o neapărat pentru ea, dar o considera pe „berecheta“, pe „bibilica“ fratelui ei o cochetă ce aruncă banii pe ni­­micuri… Harieta, care-i făcuse cadou, în 1882, un sac de sulemeneli…

Se prea poate ca în aceste luni de despărțire, noiembrie-decembrie și începutul lui ianuarie 1889 (nu a stat însă încontinuu la Botoșani, s-a dus și a venit, fără să cunoaștem intervalurile) să-l cam fi scăpat din mână, pentru că se apropie scandalul din 15 ianuarie – un altul, ultimul de data aceasta. Este mai mult ca sigur că Eminescu a prins încredere, credință în sine însuși, colaborarea la România liberă – care i-a dat oarecare mână liberă – s-a completat cu Fântâna Blandusiei, revistă scoasă de câțiva tineri care au dorit să-l aibă mentor și el a acceptat (între ei, Nerva Hodoș, viitorul editor de la 1902; bibliotecar de faimă la Biblioteca Academiei Române, ardelean din neam de prelați și academicieni; va muri nebun, ca multe personaje din jurul lui Eminescu). Elevii liceului Matei Basarab i-au cerut – și el a acceptat senin – să le patroneze o „Societate M. Eminescu“. Ironia soartei: sediul ei se afla pe Str. Plantelor, peste drum de sanatoriul lui Al. Șuțu unde va reveni poetul.

Cât privește banii, Eminescu avea ceva de la amintita România liberă, poa­te și de la grupul Fântânii Blandusiei. Mai funcționau, însă, chetele pentru el. Pe lângă cele ale Emiliancei, interesante sunt acelea ale lui C. Mille (120 de lei în decembrie 1888, pentru care Eminescu îi semnează o adeverință – pe care, din delicatețe, C. Mille n-o dă publicității). Ziarul Lupta primește, în continuare, bani în urma apelului din ianuarie 1887: încă o dată înțelegem de ce poetul se stabilește lângă redacție – dar nu înțelegem răceala cu care este primit. Pentru că, în fond, G. Panu va fi acela care va începe caruselul de presă ce urmează. Este vorba de ultima știre despre poet, și din toată această tevatură se vede clar că societatea (ziaristică, politică) nu mai avea încredere în el, nu mai putea să-l readucă la viață civilă, prefera să-l scape printre degete în ­adâncurile uitării decât să-i mai rabde vorbele care stricau consemne, convenții, simboluri – chiar guverne.

Mai înainte, însă, trebuie să explicăm și să invităm la comentarii privind chetele pentru Eminescu – atunci când ele s-au instituit, totuși, împotriva protestelor sale uneori violente (pe colegii Corneliei Emilian, fiica, studenți la arte plastice, i-a zgornit pur și simplu din casă când i-au propus să accepte). Ele erau cam așa: un grup de tineri, de obicei elevi, purtând cocarde în piept se opreau, la un moment dat, într-o piațetă și cântau Mai am un singur dor – după care întindeau talgerul către trecători vorbind de sărăcia lui Eminescu. Acest poem, Mai am un singur dor, a devenit rapid cântec de chetă – și, de fapt, prohodul unui om viu. Își închipuie cineva că Eminescu mai putea deveni persoană publică – ziarist, poet, funcționar – cu Mai am un singur dor după el? (A mi se ierta …cum să-i spun? – cinismul – dar asta nu s-a mai spus până acum și caut, și eu, forme de exprimare cel puțin mai șocante, dacă nu neapărat memorabile, pentru ca celor care nu vor să comenteze să le rămână doar argumentul că n-au aflat de acest adevăr…)

Un alt 15 ianuarie de infern

Ultima știre publică despre poet apare tot în Lupta, în 1889, la mijlocul lui ianuarie. Mai exact, evenimentele se derulează între 12 și 15 ianuarie 1889, iarăși de ziua simbolică a lui Eminescu. Nu știm dacă Veronica Micle a mai încercat să-l apere pe Eminescu și de data aceasta; tot ce se știe, ce a vrut să lase istoria ca informație certă, este că după această nouă înfrângere boala poetului a recidivat, a fost internat la ospiciul doctorului Șuțu – de unde n-a mai ieșit. Evenimentele s-au declanșat la 12 ianuarie 1889, când în Ro­­mânia liberă apărea un editorial pe trei coloane în care era criticat Gună Vernescu, ministru de justiție într-o coaliție destul de fragilă în cadrul căreia se convenise a nu se ataca nimeni pe nimeni. Mai departe, scrie G. Panu în Lupta la 15 ia­nuarie 1889, pe pagina întâi, la rubrica Fisionomia Camerei: „Ședință mai nostimă, nec plus ultra a partidului conservator a fost de astă dată atins. Ședința încă nu este deschisă, când d. Vernescu intră furios cu un exemplar din România liberă în care este înjurat. «Îmi dau demisia, Îmi dau demisia!» – strigă către amicii săi care în zadar cearcă a-l liniști. Miniștrii junimiști îl înconjoară și îl roagă să nu demisioneze, căci se va face rectificare, îi și arată un bruion de rectificare, aruncând vina articolului în chestiune pe spatele bietului Eminescu… Dl. Vernescu se liniștește, ba încă se prea liniștește, și aceasta foarte repede… O furtună în un cap de avocat… Ședința se deschide…“.

G. Panu, antijunimist la această oră, nu poate să-l facă scăpat pe Eminescu, nici măcar să-l lase în voia numelui în­­treg, adaugă semnificativ epitetul fix care exprimă compătimirea întregii lumi pentru autorul lui Mai am un singur dor care-și plimbă papucii grei pe străzile Capitalei și moaie tocul în călimări străine să strice coalițiile conservatorilor. Cu acest 15 ianuarie vine începutul sfârșitului. A fost o zi amețitoare, numele poetului plutește în cădere liberă prin toate foile strecurându-se dintr-una într-alta ca prin bolgiile Infernului lui Dante.

Mai întâi, în pagina a doua a ziarului Lupta apare nota lui D.A. Laurian, directorul României libere, care „a declarat că autorul articolului este d. Eminescu“. România liberă dezminte, într-adevăr, prompt: „În numărul nostru de vineri s-a strecurat un articol de fond fără autorizarea redacțiunii, articol care conține niște aprețieri cu totul străine de modul nostru de-a vedea. Declarăm că nu avem nici o solidaritate cu părerea individuală a au­torului acelui articol“. Iată că D.A. Laurian, vechi prieten al lui Eminescu în fond, nu-i scrie numele în România liberă; cât despre Lupta, ea consemna o simplă de­clarație verbală. Democrația comentează, însă, acid: „De câte ori redacția României libere, fie că a avut vreo înțelegere prealabilă spre a-și urmări drumul în scrierea lucrurilor astfel cum le simte, fie că fără voia ei răsuflă și scrie altfel vreun articol în contra unei părți a actualului guvern, vărsându-și focul contra conservatorilor și ridicându-și tovarășii săi junimiști în slava cerului – te pomenești a doua zi cu o dezmințire. Dezmințirea este stereotipă. Un necunoscut s-a strecurat furiș la redacție și a dat la tipar un articol care noi ceștilalți nu-l împărtășim. Dar când vii să dezminți un articol de fond de trei coloane, lucrul e cam boacăn“. Nu ur­mărim complicațiile politice (Gună Vernescu era sincer liberal, ziarul său, Binele public, fuzionase cu Timpul la 17 martie 1884, în ziua când Eminescu venea de la Viena – Florența, și în acest fel este asimilat conservatorilor; junimiștii, apoi, se răsuciseră către liberali, iar coaliția de la 1889 era atât de șubredă încât, iată, un simplu articol de ziar o putea destrăma). Acestor împletituri de idei și oameni politici le preferăm vârtejul presei care duce mai de-a dreptul spre infern.

Națiunea scrie, și ea: „În urma articolului apărut ieri în România liberă, în care d. Vernescu era tratat într-un mod prea adevărat pentru un organ ministe­rial, domnia sa și-a dat demisia azi dimineață. Însă în urma asigurărilor d-lui Carp, cum că va dezavua, ceea ce a și făcut în numărul de azi al oficioasei, pe d. Eminescu, autorul articolului în cestiune, d. Vernescu și-a retras demisiunea. Uite popa, nu e popa“.

Telegraful nu putea să tacă, numai că, inventiv cum a fost totdeauna, fantazează astfel: „Revista politică din România liberă, care atacă pe d. Vernescu pentru schimbările din magistratură, se afirma ieri la cameră c-a fost dictată de d. ministru Marghiloman și scrisă de redactorul Brăneanu. Ca să împace însă pe d. Vernescu, de-ale cărui voturi aveau mare trebuință, d-nii Carp și Theodor Rosetti, față cu dl. Laurian, i-au declarat că articolul privește pe d. Eminescu și în acest sens au și publicat în acel ziar câteva rânduri azi“. Națiunea revine zicând, și ea, că articolul cu pricina a fost scris de Populeanu. Vor să-l ascundă pe Eminescu? – Să-i ia și ultimul merit, acela de a fi deranjat un guvern întreg?!

La începutul secolului al XX-lea, N. Brăneanu, redactorul de la România li­beră despre care e vorba, îi va mărturisi lui Ion Scurtu: „Scurtă vreme înainte de nebunie, Eminescu dădea semne de nervozitate și agitare suspectă. Într-o astfel de dispoziție a scris în România liberă un articol violent în contra colegului lui Carp din minister, Vernescu, șeful liberalilor-conservatori fuzionați cu junimiștii. Din cauza asta, mai ales că raporturile dintre Carp și Vernescu erau și așa foarte încordate, a izbucnit o criză ministerială și a căzut guvernul. Deci Eminescu a răsturnat și un guvern“.

Guvernul va cădea, așadar, până la urmă – începutul rupturii făcându-l Eminescu.

Iată infernul la care lua parte, ca martor mut venit în București să-l cucerească prin poezie și muzică, Veronica Micle. Nu știm dacă pe 12-15 ianurie era în București (pe 5 ianuarie 1889 vindea la Iași, pentru 8.500 de lei – două premii academice și ceva – casa din str. Banu; câte preparative pentru schimbare…). El își luase gazdă între redacții și tipografii, acolo unde-i era locul, avea o odăiță în așa-zisa clădire „Mercuș“, din Piața Teatrului Național, pe care un vizitator, Ion Livescu, a văzut-o și o descrie: nu avea sobă, pereții erau însă afumați, podelele cam scârțâiau și „la fiecare pas cu găuri largi ce semănau a gropi mai mult“. Pe o măsuță zăceau ziare, cărți, broșuri, ma­nuscrise – iar la căpătâiul patului o carte deschisă: Poesii, de Veronica Micle – pe care i-o recomandă: „– E de Veronica! Cartea ei e vecinic nouă pentru mine. Ce versuri frumoase întâlnești în cărticica asta. Citește-le, citește-le și-o să vezi câtă dreptate am!“. Cartea ținea, desigur, locul ei când se frământa, probabil, acasă la ea ce să facă. Poetul citea, desigur, poeziile pe care nu le citise încă, acelea ce o făcuseră pe Veronica Micle „poeta Convorbirilor literare“, cum va zice G. Panu, pu­­blicate de ea în volum la editura I. Haiman din București, dar mai înainte de asta publicate în Convorbiri pentru a întreține publicul cu ideea că el există.

Sunt multe, enorm de multe lucuri de spus despre aceste luni bucureștene ale lui Eminescu împreună cu Veronica Micle. Ei nu mor împreună, ca în mitul fericit al lui Filemon și Bacis la care se gândeau în tinerețe, dar trec împreună prin acest ultim infern… până când drumurile li se vor despărți pentru totdeauna, în fine.

Iată, deci, pe scurt de ce mă incită această fotografie. Eminescu citește pre­sa să vadă cin-l mai atacă, ori dacă i se publică scrisoarea către Vlahuță. Nici nu mă interesează dacă aici este Eminescu-­propriu-zis: este „cineva“ cu un ziar în mână, la Neamț, în primăvara timpurie a lui 1887. Mânăstire-ntr-un picior, ghici ciupercă cine-i?

N. Georgescu – profesor universitar

Articol publicat în nr. 49-50 al revistei Tribuna Învățământului