Eminescu, între mătase şi borangic

0

Ca filolog, uneori nu ştiu dacă reuşesc să cobor suficient de convingător din limbajul ştiinţific pentru a explica un context al poeziei eminesciene – ori dacă mai reuşesc să conving  coborând din acest limbaj. Domeniul priveşte comparaţia între sursele prime ale poeziei lui Eminescu (manuscrise, prime tipărituri, ediţii) şi, fiind cu totul nou, prima mea intenţie este, pur şi simplu, să atrag atenţia asupra unor nepotriviri. G. Călinescu spunea că noi suntem oarecum predestinaţi să-l avem pe Eminescu în două moduri. De o parte, ar fi ceea ce criticul şi editorul numea pânzăriile de mătăsuri fine, hieratice, ale primelor forme – de cealaltă cămaşă de borangic, fină şi ea, dar imitaţie a mătăsii, cu flori desenate, puse cu mâna acolo unde în modelul originar erau naturale. Trebuie, zicea G. Călinescu, să ne mulţumim cu borangicul, iar mai departe, fiecare în parte să urce către pânza fină a poeziei eminesciene. El avea în vedere şi manuscrisele, dar şi ediţiile. O ediţie este munca de ani buni a unui îndrăgostit de Eminescu; niciun editor nu şi-ar permite (şi nu şi-a permis) să minimalizeze textul poetului. Şi cu toate acestea, scapă printre degete primele tipărituri şi atenţia se concentrează prea insistent asupra manuscriselor. În plus, atenţia este deja fixată de normele scrierii, aici întrunindu-se consensul tuturor editorilor: Eminescu trebuie înţeles de toată lumea, trebuie editat cât mai simplu, pentru că este poet naţional, deci aparţine tuturor straturilor societăţii. Simplificarea şi uniformizarea sunt imperative ce ţin de etica profesională.
Nimeni nu se întreabă însă de ce trebuie ca ceva de ordin naţional să fie neapărat simplu şi uniform. Costumul lui Constantin Brâncoveanu are cele mai complicate înflorituri cu putinţă, şi totuşi este de ordin naţional, deşi nu toată lumea înţelege sensul pliurilor ori semnificaţia chenarelor florale. În privinţa textului eminescian, uniformizările şi simplificările seamănă prea mult cu un fel de lustruiri succesive cu pluşul reformelor ortografice. Dacă, de pildă, am accepta mărăcinişul şi chiar întortocherile textului eminescian aşa cum l-a vrut poetul, oare asta ar însemna că el nu mai este naţional? În fond, oare istoria este a noastră – ori noi suntem ai istoriei? Iată ce spune Eminescu însuşi în asemenea chestiuni: „Nu cu fraze şi măguliri, nu cu garde naţionale de florile mărului se iubeşte şi se creşte naţia adevărată. Noi o iubim aşa cum este, cum a făcut-o Dumnezeu, cum a ajuns prin suferinţe seculare până în zilele noastre. O iubim sans phrases. Şi chiar dacă amintirea noastră ar pieri în umbra vremurilor şi s-ar şterge din memoria tuturor, tot pe aceeaşi cale a conservării naţionalităţii şi ţării vom stărui, fără a face în această supremă privire nici o concesie primejdioasă ideilor veacurilor. Cine în această privire nu e cu noi, e contra noastră“.
Nimeni nu spune că Eminescu este uşor; iată frazele de mai sus. Trebuie citit de două ori ca să-l înţelegi. E mai bine să-i tai cuvinte, virgule, să-l adaptezi la scrisul de azi?  Căci să nu uităm sensul demersului nostru: despre scriere este vorba, iar scrierea e convenţie ce n-ar trebui schimbată atât de simplu, atât de des. Numai câteva explicaţii ofer aici.
O ciudată intervenţie editorială găsesc în Scrisoarea III, v. 36. Ediţiile curente au: „Toate se întind nainte-i… ca pe-un uriaş covor, / Vede ţară lângă ţară şi popor lângă popor – / Ca prin neguri alburie se strevăd şi se prefac / În întinsă-mpărăţie sub o umbră de copac.“  Este cum visează Osman, primul sultan, viitorul imperiului său. Convorbirile literare  şi Timpul sunt aici, concordante: „Vede ţară lângă ţară, şi popor lângă popor  / Ca prin neguri alburie se strevăd şi se prefac / În întinsă  ’mpărăţie…“ Apostroful din urmă, fiind larg, cere pauză deci accent simbolic: întiiinsă. Asta n-ar fi nimic, însă de ce scot ediţiile virgula după ţară? Virgula eminesciană vrea să spună strict că popoarele se prefac, nu ţările! Ţările sunt entităţi, sunt forme (ca florile pe un covor), vezi şi mai jos, când sultanului: „Astfel ţară după ţară drum de glorie-i deschid“: ţările sunt ca nişte „ecluze“; oricum, nu se prefac, cum învăţăm noi. Ţara este sfântă la Eminescu, este zeiţă; popoarele, da, pot câştiga sentimentul imperial, se pot preface etc. Ezitarea, aici, este a lui Maiorescu: în prima ediţie pune punct şi virgulă, apoi scoate punctuaţia şi pune virgulă după vers (care virgulă va însemna în ediţiile de după el linia de pauză existentă). Cum lăsăm?
Şi tot la Scrisoarea III trebuie comentată acea scenă erotică de la început. Este vorba de versul 17, pe care Titu Maiorescu îl preia astfel: – Las’ să leg a mea viaţă de a ta. În braţu-mi vino, / Şi durerea mea de vacuri cu durerea ta alino. În ediţiile târzii, Maiorescu chiar nuanţează: În braţe-mi vino, / Şi durerea…  Aici, nici manuscrisul, nici Convorbirile şi nici Timpul nu are apostroful pentru persoana a II-a a imperativului. Textul din Convorbiri literare este: – Las să leg a mea viaţă de a ta… În braţu-mi vino / Şi durerea mea de veacuri cu durerea taalino…  Evident, sunt sensuri deosebite: în revistă, zeiţa lasă, acceptă, concede – nu se roagă de sultan. Expresia În bra­ţu-mi vino face aluzie la braţul victoriei care-l poartă pe cel ales prin bătălii, vezi iconografia aferentă consacrată. Sultanul va spune, mai  jos, v.105: Şi,  purtat de biruinţă, să mă’mpiedec de-un moşneag? – unde iarăşi găsim o expresie consacrată, pusă între virgule  (iarăşi scoase de Titu Maiorescu): purtat de biruinţă traduce grecescul Nikeforos: cel care poartă victoria, zeiţa biruinţei, Nike, îl poartă în braţul ei pe sultan. În Scrisoarea III, zeiţa  nu este lascivă, bolnavă de iubirea pentru un muritor, ci îi transmite primului sultan un ordin, o poruncă, destinul viitorului imperiu.
Iată cum în textul lui Eminescu se ia la întrecere nimfa Arachne cu zeiţa Atena. Reamintim contextul, chiar cum vor tinerii de astăzi: după internet.În mitologia greacă, Arachne este o tânără fată din Lidia, fiica lui Idmon din Colofon, şi o faimoasă ţesătoare. Mitul ei apare destul de târziu în mitologia greacă şi este descris în Metamorfozele lui Ovidiu, Cartea a VI-a, 5-54, 129-145. De asemenea, este menţionată în Georgicele lui Vergiliu. Povestea Arachnei nu apare însă ca un motiv în picturile pe vase şi amfore greceşti.
Numele eroinei înseamnă păianjen (α?????). Fiind o foarte priceput? ?es?toare, se spune c? s-ar fi considerat mai dibace chiar dec?t zei?a?Atena, inventatoarea acestui me?te?ug. Atena s-a ?nfuriat ?ns?, nedorind s? o pedepseasc?, s-a transformat ?ntr-o femeie b??tr?n? ?i s-a mul?umit s? ?i atrag? aten?ia c? lipsa ei de modestie i-ar putea sup?ra pe zei. Arachne a continuat s? se considere cea mai priceput? ?i a jignit-o pe b?tr?n?, care, dezv?luindu-?i adev?rata identitate, a acceptat o ?ntrecere cu t?n?ra fat?.
ραχνη). Fiind o foarte pricepută ţesătoare, se spune că s-ar fi considerat mai dibace chiar decât zeiţa Atena, inventatoarea acestui meşteşug. Atena s-a înfuriat însă, nedorind să o pedepsească, s-a transformat într-o femeie bă­trână şi s-a mulţumit să îi atragă atenţia că lipsa ei de modestie i-ar putea supăra pe zei. Arachne a continuat să se considere cea mai pricepută şi a jignit-o pe bătrână, care, dezvăluindu-şi adevărata identitate, a acceptat o întrecere cu tânăra fată.
Atena a ţesut scena în care ea a obţinut victoria asupra lui Poseidon, victorie care i-a inspirat pe locuitorii cetăţii Atena să îşi numească oraşul după numele ei. O altă variantă spune că ea a reprezentat pe pânză pe cei doisprezece zei olimpieni, în toată măreţia lor, iar în cele patru colţuri, patru scene în care muritorii care încearcă să-i sfideze pe zei sunt pedepsiţi. În schimb, Arachne a scos la iveală scenele ruşinoase ale zeilor, în special iubirile lui Zeus faţă de Leda, Danae sau Europa.
Chiar şi Atena a fost impresionată de calitatea şi perfecţiunea ţesăturii Arachnei, însă ceea ce a înfuriat-o a fost subiectul pe care şi l-a ales să îl redea pe pânză. Pierzându-şi cumpătul, Atena a rupt ţesătura rivalei sale şi a lovit-o cu brutalitate. Simţindu-se neîndreptăţită şi ruşinată de cele întâmplate, Arachne s-a spânzurat. Atenei i s-a făcut milă de dânsa şi nu a lăsat-o să moară, preschimbând-o în păianjen, iar frânghia cu care se spânzurase în fir de păianjen“.
Mitul, în interpretarea lui Ovidius, vrea să egalizeze omul cu zeul sub ochiul artei. Din el a rămas, în limbajul tipografilor, cuvântul Colofon va o mulţumire finală a autorului unei cărţi pentru artiştii tipografi ce i-au pus-o în lumină; oricum, ca pentru nişte fiinţe omeneşti. G. Călinescu interpretează, la rândul său, şi distinge materialele puse la lucru, ne oferă alegerea între mătase şi borangic. Oricum ar fi, trebuie să observăm că nu sunt diferenţe opozabile net între una şi alta – cel mult se poate vorbi de ceva frumos faţă de ceva şi mai frumos. Vreau să spun că editorii lui Eminescu se întrec în credinţă între ei, iar micile diferenţe n-au stricat niciodată fundamental receptarea mesajului poetului; altfel spus: poezia eminesciană a rezistat – şi rezistă, încă – tratamentului cu „şi mai frumos“, „şi mai bine“ etc. Proba de foc nu se obţine în această zonă – ci undeva mai alături, în palatul de gheaţă al gândirii unde adevărul e domn de necontestat. Restul e… mitologie, adică şi nimfa Arahne, şi zeiţa Atena câştigă competiţia cu altiţe şi bibiluri pe textul eminescian. Competiţie la care G. Călinescu ne invită să asistăm calmi, liniştiţi, de acord şi cu mătasea – şi cu borangicul…
Totuşi, cum citim (înţelegem) portretul acesta al zeiţei din Scrisoarea III: unele ediţii au Părul ei cel negru’n valuri de mătasă se desprinde, altele Părul ei cel negru’ n valuri de mătasă se desprinde. Un bagatel, vom zice, un biet apostrof; dar prima dată apostroful leagă, a doua oară desface pentru că are spaţiu alb după el (blanc îi zic tipografii; blancul este primul semn de punctuaţie, desparte cuvintele între ele). Prima formă este cea din Convorbiri literare, unde publică Eminescu poemul prima oară, iar cea de-a doua este din Timpul, unde tot poetul îl reia – deci este ultima sa voinţă editorială (publică). Aşadar: părul ei cel negru se desprinde în valuri de mătasă, sau părul ei cel negru-în-valuri-de-mătasă, „negru mătăsos“, se desprinde? Dacă poetul însuşi ezită (sau revine), nouă ce ne rămâne de făcut?
Doar un singur lucru: să arătăm amândouă formele, să le comen­tăm/explicăm – lăsând publicul să aleagă între mătase şi borangic. Adică: să ştie că alege, aşa cum autorul însuşi a ales, să participe la „competiţia“ lui cu sine.
N. GEORGESCU