Titlul cărţii lui Theodor Codreanu (Eminescu – incorect politic, Editura Scara Print, Bucureşti, 2014, 385 p.) nu conţine un semn de întrebare dubitativ, ceea ce ne demonstrează că autorul a dorit în chip explicit să ajungă la cititorul virtual sensul propriu al termenilor. Ne-am luat noi mica libertate de a introduce între cuvintele titlului o linie de pauză, cu speranţa că semnatarul volumului nu va vedea aici o lezare a dreptului de proprietate intelectuală. După propria-i mărturisire, criticul este la a zecea carte consacrată poetului naţional, ceea ce îl aşază indubitabil – din perspectivă cantitativă şi calitativă – între eminescologii reputaţi şi prolifici.
În viziunea lui Theodor Codreanu, corectitudinea politică (political correctness) este – schematizând demonstraţia – expresia unei ideologii de dreapta, care se pronunţă ritos în favoarea globalizării, a ştergerii treptate a diferenţierii naţionale. Altfel spus, ţinta este aceea a „uciderii” naţionalului, ceea ce semnifică, în epilog, a veşteji patriotismul şi a face anacronică iubirea de patrie. Propoziţiile comentariului sunt peremptorii şi atestă faptul că autorul nu mai are îndoieli în privinţa obiectivului final. Justiţiar intransigent şi inflexibil, Theodor Codreanu se luptă cu „globalizanţii” de la noi, cu adepţii fervenţi ai corectitudinii politice, cei care – stranie coincidenţă! – fac valuri şi din postura de detractori ai lui Eminescu: Horia Roman Patapievici, Ion Bogdan Lefter, Nicolae Manolescu, Zigu Ornea, Ioan Petru Culianu, Ioan Stanomir, Ioana Bot, Mihai Zamfir ş.a. De reţinut o propoziţie netedă cu valenţe generalizatoare: „…Fanaticii corectitudinii politice domină azi construcţia unităţii europene” (p. 17), care intră în rezonanţă cu o frază la fel de categorică: „…tot ce este naţional le stă în gât autorilor de utopii globaliste” (p. 6). De la primele pagini lectorul atent va fi frapat de dimensiunea polemică a cărţii, coordonată definitorie a personalităţii criticului.
De ce este Eminescu incorect politic? Theodor Codreanu ştie să fie sarcastic atunci când fixează bornele acestei teme de o importanţă crucială pentru cultura naţională. Dacă poetul demască fărădelegile clasei superpuse, este incorect politic; Dacă avertizează asupra pericolelor multiple ce pasc neamul nostru şi cheamă spiritul lui Ştefan să ne apere (Doina), este incorect politic; Dacă elogiază trecutul şi pe înaintaşi (voievozi şi răzeşi), este paseist, deci retrograd, deci incorect politic; Dacă semnalează în publicistica-i incendiară abuzurile unor exponenţi ai minoritarilor, este antisemit şi xenofob, deci incorect politic; Dacă demască impostura, minciuna, fariseismul, spiritul tranzacţional al funcţionarilor statului, este incorect politic; Dacă ne avertizează asupra pericolelor ce ne pasc din partea imperiilor vecine (austro-ungar sau rusesc), este incorect politic; Dacă deplânge soarta Basarabiei şi a României Mari – deci visează redesenarea graniţelor naţionale –, este incorect politic.
După părerea lui Theodor Codreanu, „există două proiecte de construire a Uniunii Europene: unul al naţiunilor, în care să funcţioneze calea naturală a logicii dinamice a contradictoriului (vezi Ştefan Lupaşcu), unde omogenul şi eterogenul să se afle în plină stare T, în semiactualizare şi semipotenţializare, iar al doilea este fundat pe ideologia corectitudinii politice în care, paradoxal, eterogenul (ca multiculturalism artificial) ar «omogeniza» Europa prin suprimarea diversităţilor naţionale” (p. 17).
O bună parte a studiilor cuprinse în acest volum radiografiază atent starea şi evoluţia eminescologiei şi înregistrează contribuţiile cu adevărat semnificative. „Un veritabil eveniment în eminescologie – scrie cu satisfacţie Theodor Codreanu – l-a constituit, în anul centenar, apariţia în seria «Români în istoria universală» (datorată Universităţii Al.I. Cuza, din Iaşi) a volumului Eminescu: Sens, timp şi devenire istorică, îngrijit de Gh. Buzatu, Ştefan Lemny şi I. Saizu (Iaşi, 1988 – anul de pe copertă, dar cartea s-a difuzat în 1989). În cele 1076 de pagini se cuprind două secţiuni masive: o antologie a textelor eminesciene privind istoria şi studii eminescologice, parte dintre ele retipăriri ale unor texte clasice, parte contribuţii inedite, majoritatea remarcabile şi ilustrând nivelul actual la care a ajuns exegeza operei acestui «uomo universale» al culturii româneşti” (p. 47).
Era inevitabil ca Theodor Codreanu să evidenţieze contribuţia eminescologică a lui Edgar Papu, socotit – în sens simbolic – un magistru al său, susţinut cu o consecvenţă exemplară atât în viaţă, cât şi în posteritate. Este aşezat la locul cuvenit – eminent – Petru Creţia, nu fără unele rezerve legitime. Un spaţiu generos este acordat lui A.C. Cuza şi studiului său consacrat romantismului eminescian. Theodor Codreanu socoteşte extraordinare două evenimente semnificative: publicarea celor 93 de scrisori inedite ale lui Eminescu adresate Veronicăi Micle (Dulcea mea Doamnă/ Eminul meu iubit, Editura Polirom, Iaşi, 2000) şi cele două volume datorate lui A.C. Cuza (Mihai Eminescu ca reprezentant al romantismului, Editura Saeculum I.O., Bucureşti, 2010). Exegeza, excepţională, a trecut aproape neobservată şi autorul nostru constată cu amărăciune că două sunt cauzele tăcerii: pe de o parte, tirajul mic şi fatalmente slaba circulaţie a cărţii, pe de alta, prestigiul incomod al lui A.C. Cuza în faţa „corectitudinii politice”. Romantismul eminescian este socotit „o culme a europenităţii şi a românităţii ca biruinţă împotriva cadrului raţionalist, cartezian al modernismului” (p. 138).
Theodor Codreanu are ştiinţa conexiunilor inter- şi pluridisci­plinare, ştie să fie asociativ şi disociativ, găseşte mai întotdeauna formulările fericite şi se mişcă dezinvolt printre concepte: modernism, transmodernism, postmodernism, naţionalism, internaţionalism, cosmopolitism, transna­ţionalism ş.a. Sunt puse în lumină coordonatele unei personalităţi irepetabile: Eminescu-gânditorul politic, Eminescu-filosoful, Eminescu şi gândirea indiană, Eminescu şi canonul occidental; o paralelă Eminescu şi Brâncuşi oferă sugestii fertile privind interferenţa inefabilă a poeziei cu sculptura. Punând în relaţie poetul naţional cu I.L. Caragiale, observă paradoxal: „Miracolul e că I.L. Caragiale este cea dintâi creaţie majoră a eminescianismului” (p. 23). Trebuie urmărite cu grijă firele acestei insolite ipoteze critice pentru a înţelege mai bine sistemul de gândire al autorului, întemeiat pe o asimilare riguroasă a surselor şi a ideilor-cheie, spre a ajunge firesc, fără nicio crispare ostentativă ori tentativă de epatare, la adevărul vizat. Fidel unei perspective diacronice judicioase asupra eminescologiei, Theodor Codreanu schiţează portretele spirituale ale unor cărturari de un devotament exemplar faţă de opera Luceafărului: George Munteanu, Aurelia Rusu, apreciată superlativ, formată la excepţionala şcoală editologică a lui Perpessicius, Augustin Z.N. Pop, Dimitrie Vatamaniuc, Mihai Cimpoi, Rosa del Conte, N. Georgescu, Adrian Dinu Rachieru. Fiecare a venit în câmpul eminescologic cu „partituri” personalizate, expresie a spiritului creativ şi a unui devotament împins la limitele omenescului (exemplul suprem de devoţiune şi rigoare fiind Perpessicius). Iată o judecată critică sintetică edificatoare: „Intuiţiile critice ale lui George Munteanu privitoare la gnoseologia poetică eminesciană se confirmă şi în planul ontologiei poetice, lucru evidenţiat de cercetări semnate de Constantin Noica, Ioana Em. Petrescu, Svetlana Paleologu-Matta, Mihai Cimpoi ş.a. Sunt, cred, suficiente probe pentru trăinicia şi actualitatea scrierilor lui George Munteanu” (p. 246). Ori această tuşă a portretului interior al Aureliei Rusu: „Într-o perioadă de diletantism, de confuzie a valorilor, de batjocură culturală, Aurelia Rusu vine cu rigoarea, fineţea şi justa cumpănă a judecăţilor, luminând calea adevăratei integrări spirituale europene a românilor. Eminescu avea suprema consideraţie pentru caractere. Aurelia Rusu este un mare caracter, în sens eminescian” (p. 252).
O paralelă fericită, Eminescu-Victor Teleucă (1932-2002), scriitor din Basarabia atât de dragă poetului nostru, odiseea editării lui Eminescu începând cu ediţia Maiorescu, din 1883-1884 (cine şi-ar fi închipuit că din aceasta lipseşte o coală editorială, adică mai multe pagini tipărite, aşa cum a demonstrat editologul N. Georgescu?), Mihai sau Mihail Eminescu, nebunia poetului şi numeroase alte idei şi ipoteze îndrăzneţe întregesc armonios arhitectura cărţii.
Theodor Codreanu este indiscutabil un eminescolog eminent şi, dacă ar fi să concentrăm aici, în enunţuri aforistice, esenţa cărţii, am spune că ies în relief dimensiunea culturală, integratoare, dimensiunea pluridisciplinară şi deopotrivă aceea polemică. Subliniez modernitatea discursului critic şi civilitatea tonului, bogăţia conexiunilor livreşti şi a referinţelor, structura unitară a volumului – în pofida diversităţii tematice –, componenta istorico-literară, rigoarea şi acurateţea stilistică, înclinaţia către ironia subţire, câteodată acidă, vocaţia creaţiei critice, în sens călinescian, temeritatea unor ipoteze ce n-ar tenta niciodată spiritele prudente şi retractile (Eminescu ar fi creat în ultimii ani de viaţă, crede Theodor Codreanu, care a reiterat această idee, semn că nu apare drept o speculaţie spontană; apoi, conspiraţia antieminesciană care ar fi dus la asasinatul civil al poetului naţional, devenit incomod şi periculos pentru unii contemporani, rolul mai degrabă nefast al lui Maiorescu după îmbolnăvirea iremediabilă din iunie 1883, ori ipoteza morţii lui Ioan Petru Culianu în Statele Unite). Theodor Codreanu refuză cu obstinaţie improvizaţia facilă şi seducătoare în favoarea argumentului riguros, sobru şi convingător. Spectacolul discret al unei personalităţi critice se coroborează cu seriozitatea constantă a intelectualului polivalent.
Dacă – păstrând proporţiile – ar fi să-l aşezăm în tradiţia critică românească, am spune cu seninătatea pe care o dau certitudinile că Theodor Codreanu se află într-un câmp axiologic prestigios delimitat de trei mari spirite: G. Ibrăileanu – Mihai Ralea – G. Călinescu. Q.e.d.!
Teodor PRACSIU