EMINESCU 2017: TIPURI DE RECEPTARE

7

Receptarea lui Eminescu pendulează astăzi, ca și ieri, între două extreme: pe de o parte, admirația superlativă, iubirea absolută, într-o optică encomiastică și o idolatrie mitizantă; pe de altă parte, negarea operei eminesciene și a valorii ei, denigrarea poetului.
 Prima, construită în timp, îl așază pe poet într-un cer îndepărtat, într-o transcendență inaccesibilă celor de rând. Premisele ei fuseseră formulate, memorabil, de poetul însuși:

 „Trăind în cercul vostru strâmt

Norocul vă petrece,

Ci eu în lumea mea mă simt

Nemuritor și rece.”

 

Critica literară și cultura românească au consacrat și au perpetuat această imagine aureolată de nimbul geniului prin definiții poetice și metafore strălucite: „luceafărul poeziei românești”, „poetul nepereche”, „sfântul preacurat al ghiersului românesc”, „românul absolut” etc. Mulți îl iubesc pe Eminescu sau se simt datori să-l iubească în virtutea acestei perspective, „oficiale”, clasicizate la nivelul culturii noastre și promovate de către școală. Mulți știu că Eminescu este un poet mare fără a-i fi citit, propriu-zis, opera, în afara, cel mult, a întâlnirilor obligatorii din experiența școlarității. Este o iubire transmisă din generație în generație, o datorie culturală, un mit asumat în mod necondiționat.  

 Cea de-a doua atitudine își are rădăcinile tot în timpul vieții poetului, când unii adversari literari și ideologici l-au criticat și denigrat, unii în atacuri imunde. Epigrama („Un X pretins poet…”) atribuită lui Macedonski (scrisă, se pare, de D. Teleor) stă tristă mărturie. Încă din viață și, apoi, de-a lungul receptării postume până în zilele noastre, valoarea operei eminesciene a fost contestată până la negare. Nefericita existență a poetului a devenit, și ea, o sursă a defăimării lui (sifilitic, nebun etc.). Aspecte și detalii existențiale, suferințe fizice și psihice au ajuns argumente în judecarea, minimalizantă și denigratoare, a lui Eminescu și a operei lui în ansamblu. În unele cazuri, abordarea „critică” a operei și a vieții poetului, negaționismul estetic și moral au dat glas unor porniri patibulare, dublate de dorința ieșirii din anonimat, cu orice preț, a contestatarilor prin dărâmarea statuilor. Poetul prefigurase și acest tip de demers:

  „Astfel încăput pe mâna a oricărui, te va drege,

Rele-or zice că sunt toate câte nu vor înțelege…

Dar afară de acestea, vor căta vieții tale

Să-i găsească pete multe, răutăți și mici scandale –

Astea toate te apropie de dânșii… Nu lumina

Ce în lume-ai revărsat-o, ci păcatele și vina,

Oboseala, slăbiciunea, toate relele ce sunt

Într-un mod fatal legate de o mână de pământ;

Toate micile mizerii unui suflet chinuit

Mult mai mult îi vor atrage decât tot ce ai gândit.”  

 Dincolo de cele două tipuri de receptare, mitizarea și demitizarea, se întinde, din ce în ce mai mult, un spațiu larg al non-receptării sau anti-receptării, definit de indiferență, lipsă de curiozitate și de neștiință față de marele poet. Sunt moduri de raportare la poet și la cultură, în ansamblul ei, care implică, mai ales, pe tinerele generații. Cauzele generale sunt compexe: pragmatismul excesiv al existenței de azi, accentul pus pe valorile materiale, „emanciparea” de educație și cultură ca elemente nenecesare progresului personal, procesul de despiritualizare și deculturalizare a omului, impactul devastator al tehnologiei digitale și al mediilor virtuale asupra vieții individului etc. Cauzele particulare conduc la școală și la politica educației, la poziția reformatorilor învățământului față de valorile naționale. Fenomen concret și relevant, elevii de azi nu mai citesc sau citesc mult mai puțin decât cei din deceniile trecute. E greu să le vorbești azi, ca profesor, de Luceafăr și de Hyperion, de „Scrisoarea I”, de „Memento mori” ori de „Odă (în metru antic)” unor tineri profund atașați de smartphone, iphone și de tabletă, care-și „trăiesc” o bună parte a existenței pe Facebook. Acestea le sunt lucruri străine, ninse de colbul uitării, într-un îndepărtat muzeu al figurilor de ceară populat de poeți, romancieri și de alte figuri ciudate. Dacă școala nu promovează strategii de cultivare a marilor valori culturale și spirituale românești, de edificare a identității naționale prin cultură, atunci tinerii se vor îndepărta tot mai mult de acestea. Inclusiv de Eminescu. Până la uitare, până la înstrăinare, până la indiferența totală.

 Mitizare, demitizare, indiferență. Excesele trebuie evitate, în orice sens. Este foarte probabil ca adorația pentru poet să fi generat, într-o măsură, procesul invers al minimalizării și al negării acestuia. Iubirea față de Eminescu nu trebuie să trăiască prin definiții și să se limiteze la ele, iar lipsa de vibrație, la relativizare și nihilism. Trebuie să-l citim și să-l recitim pe Eminescu pentru a-l înțelege în profunzimea gândirii și a poeziei lui, pentru a verifica rezistența estetică a operei lui într-o vreme a crizei morale și culturale, într-o epocă în care timpul „și-a ieșit din țâțâni”. Și, întorcându-ne la poet, citindu-l și recitindu-l, vom redescoperi versuri precum acestea:

 „Și din a chaosului văi,

Jur împrejur de sine,

Vedea, ca-n ziua cea dintâi,

Cum izvorau lumine;

 

Cum izvorând îl înconjor

Ca niște mări, de-a-notul…

El zboară, gând purtat de dor,

Pân’ piere totul, totul;

 

Căci unde-ajunge nu-i hotar,

Nici ochi spre a cunoaște,

Și vremea-ncearcă în zadar

Din goluri a se naște.

 

Nu e nimic și totuși e

O sete care-l soarbe,

E un adânc asemene

Uitării celei oarbe.”

 

(Luceafărul)

 

„La-nceput pe când ființă nu era, nici neființă,

Pe când totul era lipsă de viață și voință,

Când nu s-ascundea nimica, deși tot era ascuns…

Când pătruns de sine însuși odihnea cel nepătruns.

Fu prăpastie? Genune? Fu noian întins de apă?

N-a fost lume pricepută și nici minte s-o priceapă,

Căci era un întuneric ca o mare făr-o rază,

Dar nici de văzut nu fuse și nici ochi care s-o vază.

Umbra celor nefăcute nu-ncepuse-a se desface,

Și în sine împăcată stăpânea eterna pace!…”

 (Scrisoarea I)

 

„Nu credeam să-nvăț a muri vreodată;

Pururi tânăr, înfășurat în manta-mi,

Ochii mei ’nălțam visători la steaua

Singurătății.

 

Când deodată tu răsăriși în cale-mi,

Suferință tu, dureros de dulce…

Până-n fund băui voluptatea morții

Ne’ndurătoare.

 

Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus.

Ori ca Hercul înveninat de haina-i;

Focul meu a-l stinge nu pot cu toate

Apele mării.

 

De-al meu propriu vis, mistuit mă vaiet,

Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flăcări…

Pot să mai re’nviu luminos din el ca

Pasărea Phoenix?

 

Piară-mi ochii turburători din cale,

Vino iar în sân, nepăsare tristă;

Ca să pot muri liniștit, pe mine

Mie redă-mă!”

 Odă (în metru antic)

 Sunt versurile unui mare poet al literaturii universale. Sunt poeme cu care orice limbă, literatură, cultură și spiritualitate s-ar mândri. Și pe care nu multe culturi se pot făli în fața lumii și a eternității că le au. Noi le avem, avându-l pe Eminescu. Să nu uităm niciodată.

 Sorin Ivan