Titlul este generat de steagul Elveției și, indiferent de semnificația heraldică, a gândi că această țară este pe majoritatea criteriilor situată la „plus“ nu reprezintă decât realitatea.
Ce generează această realitate? O parte tradiție, o parte valori asumate, o foarte mare parte un sistem educațional actual care include mai mult decât pot exclude mulți alții, care diferă fără a face notă separată, care diverge pentru ca în final să-și atingă obiectivele.
Elveția are o organizare federală, are o populație de 8,5 milioane de locuitori, cu un produs intern brut de 71.298 $/locuitor și cu un cost mediu pentru educație de 24.848 $/educabil (date raportate la anul 2016).
Într-o exprimare procentuală, repartiția cheltuielilor pentru educație, pe niveluri de educație din total cheltuieli pentru educație, relevă alocarea unui cuantum de 3% pentru educație preșcolară, 50% pentru educația primară și învățământul secundar inferior, 20% pentru învățămâtul secundar superior, restul pentru învățământ superior și alte forme de educație.
În Elveția, ca urmare a organizării administrative, sistemul de învățământ are un grad crescut de descentralizare, o serie de elemente constitutive, inclusiv în stabilirea curriculumului și a standardelor curriculare, de asigurare a calității, stabilirea unor elemente ale structurii anului școlar/perioadelor destinate procesului de predare-învățare-evaluare și a vacanțelor, fiind la decizia autorităților din cele 26 de cantoane. Coordonarea acestor cantoane, în domeniul educație, este asigurată de Secretariatul de Stat pentru Educație, Cercetare și Inovare.
Abordarea descentralizată este în favoarea unui răspuns educațional adaptat specificului comunității, însă este însoțită și de o serie de vulnerabilități, în principal asociate mobilității între cantoane, caz în care elevul care își schimbă școala într-un alt canton va avea de făcut față unor provocări privind atingerea unor standarde diferite față de cele ale școlii la care a fost școlarizat inițial. Astfel, pentru armonizarea inter-regională, deși nu există un curriculum național, se practică o abordare comună, pe regiuni lingvistice, a programelor școlare.
Prevederile legale privind posibilitatea desfășurării procesului educațional în sistem homeschooling variază de la canton la canton, însă, preponderent, acesta nu este permis, considerându-se că statul poate oferi toate condițiile și alternativele pentru un regim instituțional de educație, ca urmare a taxelor și impozitelor mari prin care se colectează banii necesari organizării și funcționării sistemului de educație.
În acest context al abordării descentralizate, pentru a se asigura calitatea, coerența și compatibilitatea între particularitățile cantonale, există un sistem de monitorizare prin care sunt identificate problemele și nevoile educației, în raport cu acestea fiind stabilite și urmărită realizarea obiectivelor politicilor publice în domeniul educației. În urma procesului de monitorizare, la fiecare patru ani, la nivelul Confederației se dă publicității un raport consistent privind educația. Este de menționat faptul că la nivelul cantoanelor există instituții echivalente inspectoratelor școlare din România, atribuțiile principale ale inspectorilor școlari privind verificarea modului în care sunt transpuse în practică politicile publice din domeniul educației, în acord cu specificul și așteptările comunității pe care o reprezintă școala, precum și asigurarea unui management școlar care să fie subordonat calității educației.
Calitatea educației în Elveția este analizată din mai multe perspective și pe mai multe paliere. Astfel, când se face referire la indicatori privind calitatea, aceștia au în vedere actorii implicați în proces (elevi, profesori, școala ca organizație, școala ca sistem). Relevant privind calitatea educației din perspectiva elevilor este că indicatorii interni asociați privesc, în ordinea enumerării, modul în care elevul se evaluează (autoevaluare), inter-evaluarea (evaluare colegială), evaluarea de către profesor, iar cei externi se raportează la evaluări standardizate și evaluări centralizate.
Din punct de vedere al rezultatelor învățării, în raport cu evaluările internaționale, datele relevă o poziție onorantă pe care Elveția o ocupă (9 din 65, la nivelul anului 2021, PISA-OECD).
Astfel, în raport cu competența matematică, la nivelul anului 2018, scorurile obținute de elevii din Elveția sunt de 519 puncte – băieți (medie OECD, 492), respectiv 512 puncte – fete (medie OECD, 487), în ambele cazuri scorurile fiind peste media OECD, punctajul pentru genul masculin fiind mai mare decât pentru genul feminin.
În raport cu competența științe, la nivelul anului 2018, scorurile obținute de elevii din Elveția sunt de 495 puncte – băieți (medie OECD, 489), respectiv 495 puncte – fete (medie OECD, 490), în ambele cazuri scorurile fiind peste media OECD, punctajul pentru genul masculin fiind egal cu punctajul pentru genul feminin.
În raport cu competența citire/lectură, la nivelul anului 2018, scorurile obținute de elevii din Elveția sunt de 469 puncte – băieți (medie OECD, 472), respectiv 500 puncte – fete (medie OECD, 502), în ambele cazuri scorurile fiind puțin sub media OECD, de această dată, punctajul obținut de genul feminin fiind mai mare decât pentru genul masculin (de altfel, în acord cu distribuția medie OECD).
Ponderea școlilor publice este majoritară, participarea la educație pentru toate nivelurile fiind gratuită, cu acoperirea cheltuielilor pentru educație, de până la 90% din bugetul regiunii (cantonului) în cazul perioadei de învățământ obligatoriu, apoi finanțarea fiind asigurată în procentaje mai apropiate între bugetul cantonului și bugetul de stat, cu mențiunea că în Elveția nivelul de impozitare al cetățenilor este unul destul de ridicat.
Pentru copilul mic (de până la 4 ani), în sprijinul părinților, dar și cu elemente de educație, se poate opta pentru servicii de îngrijire formale (cu costuri asociate parțial suportate de familie), în creșe – centre de îngrijire de zi, lăsarea copiilor în grija unor persoane specializate (familie de zi) sau informale, în grija reprezentanților propriei familii (bunici, vecini, persoane apropiate familiei), în cadrul unor grupuri de joacă etc. Mai ales în cazul sistemului informal, care este și cel cu ponderea cea mai mare, cei implicați într-o astfel de activitate o fac în sistem de voluntariat. În prezent, nu există obligație de a frecventa în sistem formal programe de îngrijire/educaționale pe segmentul de vârstă menționat și nici nu există obligația statului de a asigura în sistemul formal un loc în instituțiile sau organismele publice care au obiectul de activitate în domeniul educației timpurii.
de Gabriel Vrînceanu – profesor
Articolul integral poate fi citit în revista Tribuna Învățământului nr. 22 / octombrie 2021
