Elogiul lecturii și al cuvântului scris

Elogiul lecturii  și al cuvântului scris

Cartea este un obiect de mare finețe, care cuprinde în paginile sale întregi universuri, așa cum se învârte și în propriul său univers. Din copilărie, am rămas impresionat de versul arghezian („Car­te frumoasă, cinste cui te-a scris,/ Încet gândită, gingaș cumpănită…“), iar apoi am căutat cu fervoare să pătrund cât mai adânc în universul cărților (Universul cărților este titlul unei fascinante cărți de istoria cărții, scrisă de Albert Flocon).

An de an, promoțiile mele de studenți rămân mirate când le spun că proverbul „Ai carte, ai parte!“ nu a avut inițial legătură cu școala și nici cu alcătuirea în formă de carte, despre care vorbeam mai sus. Respectiva vorbă de înțelepciune se referea la un aspect foarte prozaic, legat de viața cotidiană și de dreptul la proprietate: numai acela care avea chartă (adică un document scris pe pergament sau hârtie) de la rege avea parte de pământ, adică putea stăpâni partea lui cu drepturi depline. Oamenii medievali – foarte inventivi și spirituali, de altminteri – nu trăiau cultul educației prin școală (cam 1% știau să scrie și să citească, de regulă clericii) și nici nu aveau nevoie de instruire școlară pentru a reuși în viață; obsesia lor era pământul, stăpânirea pământului, cea mai importantă bogăție, aceea care-l putea face pe om demn, prețuit, respectat. Târziu, în epoca modernă, cartea a ajuns să se confunde cu școala, fiindcă știința de carte se dobândea prin școală. Succesul în viață nu s-a mai legat exclusiv de pământ ori de bogăția materială, ci de zestrea spirituală. Atunci s-a văzut că poți răzbate în viață dacă știi carte, iar la români (cu precădere în Transilvania, după unirea cu Biserica Romei, în plin iluminism, când primii români din lumea noastră bizantină au putut merge la școli înalte, latine, la Viena, Buda și, mai ales, Roma) obsesia școlii a făcut carieră. Aceasta s-a întâmplat până de curând. Pentru generația mea și a părinților mei, fără carte nu obțineai nimic, erai un paria. Celor cu școală, multă și înaltă, le erau deschise toate porțile viitorului și le era garantat cumva succesul. Așa că proverbul pomenit, rămas fără înțelesul cel vechi, a fost adaptat noilor împrejurări. Azi nu mai are înțeles pentru mulți nici în forma adaptată și succint explicată mai sus. Cartea (școala) le aduce multora necazuri și dezamăgiri, ori îi obligă să ia calea pribegiei.

Cartea propriu-zisă, în forma în care o cunoaștem și denumim azi, este tot o invenție a Evului Mediu – ca și universitatea și ca și bisericile romanice, gotice ori bizantine – dar atunci se chema codice (din latinescul codex, -cis) și era manuscrisă (scrisă de mână pe foi de pergament ori, de la o vreme, pe hârtie, legate în fascicole). Sute de ani au circulat din mână în mână astfel de cărți, copiate cu migală de călugări pricepuți și pasionați ori numai obligați să scrie, drept canon pentru păcatele lor multe și grele, sub bolți reci, de întunecate scriptorii. Formatul, pe fascicole, s-a păstrat și în epoca tiparului cu litere mobile, inventat, cum se știe, de Gutenberg, pe la 1440-1450. De-atunci, din amurgul Evului Mediu și până azi, adică timp de peste o jumătate de mileniu, viața intelectuală nu s-a putut imagina fără cărți palpabile, cu foi și pagini, ilustrate sau nu, legate cu ferecături prețioase sau doar cu banale coperți. La noi, cartea tipărită apare foarte timpuriu, la 1508, la Târgoviște, prin strădania călugărului Macarie, patronat de principele Radu cel Mare. Eram printre primele popoare (țări) din regiune care primeam și experimentam o astfel de noutate, prolog al modernității. Primele cărți din Transilvania aveau să se tipărească la Sibiu (începând cu 1528), Brașov (din 1538) și Cluj (din 1550), peste tot inițiatorii teascurilor fiind germanii. Prin cărțile în limba noastră tipărite la Brașov de diaconul Coresi (afacere bănească, propagandă luterană și har pentru suflet) – cu voie ori fără voie – s-au pus bazele limbii literare românești. Cartea tipărită pe hârtie a revoluționat o lume, a făcut-o mai bună, mai blândă și mai apropiată de esența umană.

Azi, calculatorul, cu toate variantele sale năucitor de noi și de perisabile, pare să copleșească și să domine cartea clasică, citită la lumina veiozei sau conspectată cu grijă la birou (vechiul secretaire). Și chiar dacă purtăm acum cu noi bi­­blioteci întregi, pe tablete și iPad-uri (iPhone-uri) cântărind câteva zeci de grame, avem nostalgia cărții vii, palpabile, cu foi care se răsfoiesc real și nu vir­tual. Continuăm încă să cumpărăm și să citim aceste cărți vetuste, gândind la marea lor glorie și la binefacerea lor pentru omenire. Cartea pare la zenit, dar, înainte de a fi drastici, se cuvine să așteptăm măcar alte cinci secole spre a compara destinul noilor tehnici cu destinul magistral al cărții. Astăzi, invadați de imagini mișcătoare și de produse audio, lectura s-a perimat. Mulți contemporani nu numai că nu mai citesc cărți clasice, dar nu le citesc nici în formă digitală. Eventual, elevii caută și găsesc rezumate (azi li se zice „abstracte“) ale operelor studiate la școală, dar nu se mai bucură de farmecul descrierilor de natură ori de caractere, nu mai rezonează la figurile de stil, nu mai au curiozitatea de a citi o carte de la un capăt la altul. Cărțile, dacă se mai caută, se procură după subțirimea lor, după numărul redus de pagini. La școală, se studiază mai ales „limbă și comunicare“, nu literatură română, iar elevii primesc la examene și concursuri texte pragmatice, legate de reportaje sportive, de regulamente și instrucțiuni, de contacte cotidiene etc. Astfel, uzul limbii literare prezente în capodoperele literaturii române este mereu diluat și diminuat, încât unora dintre noi ne este tot mai greu să vorbim corect româ­nește. Lectura nu este, însă, un exercițiu facultativ, ci o obligație prin care dobândim simțul acut al limbii noastre materne. Evident, studiul sistematic al unei limbi străine presupune și lecturi în original, făcute adică în acea limbă. Graba de a trece fără lecturi printr-o limbă se transformă în graba de a trece fără sens prin viață.

Articol de Acad. Ioan-Aurel POP – președintele Academiei Române

Articolul integral poate fi citit în numărul 12, serie nouă, al revistei Tribuna învățământului.