S-au împlinit 110 ani de la naşterea lui Mircea Eliade (13 martie 1907), figură emblematică a culturii româneşti contemporane, unul dintre cei trei mari ambasadori ai acesteia în lume din secolul al XX-lea, alături de Eugène Ionesco şi Emil Cioran. Mentor al generaţiei sale (o generaţie strălucită, din care fac parte Mircea Vulcănescu, Petru Comarnescu, Constantin Noica, Emil Cioran, Eugen Ionescu, Petre Pandrea etc.), mare scriitor, autor de beletristică (nuvele, romane), eseuri, filosof al culturii, Eliade este considerat cel mai important istoric al religiilor din secolul trecut. Catedra de istoria religiilor a Universităţii din Chicago, unde a fost profesor timp de aproape trei decenii, îi poartă numele, după moartea lui, în 1986.
Undeva, în Caiete, prietenul lui, Cioran, face o remarcă acidă, care îl priveşte: „Când ţi-ai pierdut credinţa în Dumnezeu, devii istoric al religiilor“. Dar pierderea, dacă despre o pierdere a credinţei poate fi vorba, implică, la Eliade, dramatica dorinţă de a-L găsi, de a-L întâlni pe Dumnezeu, prin întoarcerea la sursele originare ale credinţelor, care, toate, în imensa lor diversitate, converg, regresiv, în acelaşi punct: necesitatea fiinţei umane de a crede. Aspiraţia spre redescoperirea divinităţii reprezintă semnul fundamental al nevoii omului de Dumnezeu, amintirea subliminală a Creatorului, proba subtilă a prezenţei „Celui de Sus şi din Veac” (Arghezi) în fiinţa care-L gândeşte, obiectivarea dorinţei fiului de a-şi cunoaşte Părintele. Undeva, în cugetările lui, Pascal spune cu referire la relaţia teandrică: „Dacă nu ar exista apa, nu ne-ar fi sete“. Dacă n-ar exista Dumnezeu, nu ne-am gândi la El, nu L-am presimţi, nu L-am căuta, nu L-am invoca, nu am dori să vorbim cu El, să ne întâlnim cu El.
Sensul demersului lui Eliade din Tratatul de istorie a religiilor (Traité d’histoire des religions, 1949) şi din celelalte opere este însăşi căutarea lui Dumnezeu, cu instrumentele spiritului, ale ştiinţei şi ale culturii, într-o fabuloasă călătorie iniţiatică spre descoperirea originilor şi formelor de manifestare ale credinţelor, întru investigarea reprezentărilor şi metamorfozelor divinităţii în mentalul colectiv. Este aventura fiinţei umane de a pipăi Absolutul cu mijloacele relative ale minţii, de a se apropia de Infinit din orizontul limitat şi constrângător al finitudinii, de a cuprinde Necuprinsul cu forţa gândirii, a intuiţiei şi a interpretării. La Eliade, CĂUTAREA divinităţii este, implicit, AFIRMAREA divinităţii. În finalul documentarului Mircea Eliade et la Redécouverte du Sacré (1987), realizat de regizorul Paul Barbăneagră, Eliade spune, tulburător, parafrazându-l pe Sfântul Apostol Pavel: „Dacă Dumnezeu nu există, atunci totul nu este decât cenuşă“.
Sorin Ivan