Cum să fie până la urmă? Că elevii au dreptul să intre în școală „pe la profesori”? Că profesorii să fie trimiși pe la „intrarea elevilor”? Că școala trebuie să aibă o singură intrare? Să scrie ceva despre asta în Lege? În Regulament? Și care să fie sancțiunile, dacă nu se respectă?

A se vedea că în discuție se află intrarea în școală, nu ieșirea. Probabil că drumul invers e înțeles de la sine. Sau nu mai are așa semnificație ieșirea „prin față”, „pe la profesori”? Ori ieșirea, pentru că poate să fie chiul, nu ar mai fi de făcut „pe la profesori”, ci e de făcut mai cu fereală, pe o ușă lăturalnică? Și atunci, nu ieșirea ar trebui mai degrabă să fie reglementată?

Tema e fără rost, discuția, inutilă. A o lua „pe la profesori” este năzuință veche de tot a școlarilor, prin „pe la profesori” înțelegându-se dintotdeauna nu doar ușa de acces, ci și scara profesorilor. Și dintotdeauna se și practică, uneori inclusiv la îndemnul reflex și practic, mai ales pentru câștig de timp, al vreunui profesor (de serviciu sau nu) ori al paznicului, zis acum „badigard”: „Ia-o p-aici”.

Drept urmare, nu e nicio grozăvie și nu te arată drept profesor apropiat de elevi, deschis comunicării etc., bun să te dai singur de exemplu, dacă în drum spre școală te întâlnești cu elevi ai tăi și, din vorbă-n vorbă, ajunși la școală, intrați împreună „pe la profesori”. Păi cum altfel să procedezi?!

Fără rost este și asocierea temei cu trimiteri la categorii sociale diferite (de parcă am fi în ziarele anilor ’60, cu articole despre apartheid, cu intrări și locuri separate după culoarea pielii), ca și asocierea aceleiași teme cu egoismul și frustrarea, cu frica de moarte, cu ascusul în dosul catedrei (sigur, la figurat) etc.

În schimb, tema căilor de acces în școală e de asociat neapărat cu mereu invocata stare de bine a elevului, acea stare care se confundă cu a avea lecții puține și ușoare, când ea trebuie să însemne, de fapt, igienă și siguranță. Or, de siguranța în școală ține nu numai existența unor căi de acces separate pentru elevi și profesori, ci și accesul ca atare separat.

Nu discriminare, ci securitate înseamnă un acces exclusiv pentru elevi. Când sunt atât de actuale, mai ales în urma unor evenimente tragice, aspecte care țin de autorizarea și siguranța construcțiilor cu activitate și cu mulți ocupanți, precum și aspecte care țin de posibilitatea intervenției la nevoie, este de-a dreptul iresponsabilă punerea la îndoială a necesității unor căi de acces separate pentru elevi și separate pentru profesori.

Scara profesorilor nu este, cum crede câte cineva, un element rămas din arhitectura comunistă, ci vine din tradiția unor vechi și impozante clădiri de școli, cu profesori respectabili. Din arhitectura comunistă, rămase sunt școlile cu clase mici, cu holuri și scări înguste, nefavorabile intervenției la nevoie, deci cu atât mai necesar să aibă căi de acces și scări cu utilizări distincte.

Sunt de adăugat învățămintele pandemiei, cu nevoia de drumuri interioare fără intersectări, măcar libere dacă nu și largi, ceea ce, de asemenea, confirmă cerința unor intrări-ieșiri și a unor scări separate pentru elevi și pentru profesori. Nu este ceva nici de scris în vreo lege generală sau în vreun regulament interior, nici de lăsat la latitudinea conducerii unității de învățământ, ci e de impus prin norme tehnice.

Discuția actuală are și părți care pot fi profitabile, pe aceeași linie a siguranței. Poate fi momentul să se revizuiască mulțimea de școli (și alte clădiri de instituții) cu uși (în general, ușile principale) blocate etern cu ghivece de plante, panouri, pavoazări etc. și să se impună eliberarea acelor uși, odată cu permiterea accesului pe acolo și, implicit, în spațiile (holurile) aferente.

În sens mai larg, discuția de față arată cât de utile sunt lecțiile, proiectele și programele din categoria „de la școală la viața activă” sau „…la viața reală”. În viața activă, reală (chit că atributele sunt puse neinspirat, pentru că și școala e activă și reală), cei aflați azi în școală vor da frecvent peste uși pe care scrie „Accesul interzis persoanelor neautorizate”, „Staff only” etc. E de învățat că mecanicul de metrou are ușa lui, că la restaurant nu e de stat în calea ospătarilor aflați în du-te-vino spre și dinspre bucătărie, că funcționarul la bancă are ușița pe care numai el intră în dosul ghișeului, că fotbaliștii nu intră pe stadion prin aceeași poartă cu spectatorii. De asemenea, e de învățat la școală că există nițică literatură și ceva scene de film legate de „Intrarea actorilor” în clădirea câte unui teatru, cu emoția așteptării, cu bucuria obținerii unui autograf sau măcar a unei strângeri de mână, a unui zâmbet ori cu dezamăgirea de a rămâne nebăgat în seamă de cel așteptat sau de cea așteptată.

Ține de bun simț și de siguranță ca în școală elevii să intre „pe la elevi” și profesorii, „pe la profesori”, iar înăuntru să existe „scara profesorilor”.