Foto: dreamstime

Pandemia de COVID-19 are foarte multe consecințe negative asupra oamenilor și acestea se observă în special la copiii de vârstă școlară. Impactul pandemiei se va vedea în plan educațional prin progresul sau regresul elevilor la învățătură, dar cel mai mult în plan emoțional, prin lipsa de socializare, de siguranță, de empatie.

Riscurile cele mai mari ale acestei perioade au fost dependența elevilor de tablete, telefoane, calculatoare, jocuri, acces necontrolat la internet, expunere la conținut agresiv, fake news. Principala stare resimțită negativ de elevi a fost plictiseala, urmată de oboseală îndelungă, singurătate, tristețe și furie. Elevii de ­vârste mici, din ciclul primar de studii, au simțit foarte puternic impactul negativ al izolării, iar adolescenții sunt singuri, triști sau furioși. Jocurile pe telefon, tabletă sau calculator au reprezentat principala activitate recreativă a elevilor, urmată de timpul petrecut în fața televizorului și pe rețelele sociale, mai mult de 5 ore pe zi. În România, potrivit cifrelor oficiale, de la începutul pandemiei 65.000 de copii au rămas în afara orelor de curs. Marginalizați față de viața școlară și, adesea, lipsiți de sprijinul familiei și/sau de mijloacele tehnice necesare ca să poată lua parte la lecțiile online, aceștia au abandonat.

Pandemia a adus la suprafață instinctele primare, ancestrale ale omului: frica de boală, moarte, necunoscut, temeri le­gate de ziua de mâine. În istoria Româ­niei școlile nu s-au închis decât în timp de război, în zone unde au avut loc confruntări armate. Ideea că „se închid șco­lile“ a avut, în pandemie, un imens im­pact psihologic asupra întregii societăți și mai ales asupra familiilor școlarilor.

Trăim într-o lume în continuă mișcare în care adaptabilitatea ar trebui să fie cuvântul cheie. În țările dezvoltate educațional se implementează la elevi o cultură a învățării continue, permanente, iar dacă aceasta ar fi fost un deziderat urmărit constant și principial și în România, poate că nu ar fi existat atâtea sincope în perioada pandemică. În această perioadă, elevii au reclamat des că le e dor de colegii lor, de școală, acest lucru provenind dintr-o nevoie psihologică extrem de profundă: nevoia de apartenență, de conexiune, de modele (învățătoarea/profesoara preferată, un coleg mai popular, un lider informal al comunității școlare etc.). Pandemia i-a scos pe copii dintr-o zonă de confort psihologic, din lumea unde se simțeau în siguranță și le-a impus o imensă limitare socială – să comunice cu prietenii, colegii, doamna învățătoare sau cu profesorii doar prin intermediul unui ecran.

În lipsa unei culturi a învățării continue, simțind din plin singurătatea, elevii au început să găsească variante noi de socializare, și-au creat o lume a lor, de poveste, prieteni imaginari, o lume în care se simțeau în siguranță și puteau interacționa unii cu alții. După doi ani de pandemie, ei cred încă în această lume de poveste în care riscă să rămână captivi. Rolul părinților în această privință este absolut crucial. Sunt părinți care au avut grijă în perioada pandemiei să diversifice programul copiilor, să vorbească despre lucruri plăcute, să se joace cu copiii lor, oriunde în casă sau în afara ei. Astfel copiii au putut redescoperi lumea reală din interiorul casei lor, afecțiunea familiei lor. Dar au fost foarte mulți părinți care nu au avut timp sau dispoziția necesară pentru a se conecta în mod real cu propriii copii. S-au distanțat astfel de copiii lor deși, în mod paradoxal, pandemia a intensificat conviețuirea în același spațiu.

În general, copiii din familii numeroase au trăit experiențe dureroase în timpul lecțiilor online, se simțeau umiliți pentru că unii membri ai familiei, voit sau nu, asistau la lecțiile lor, rușinați de ochii ațintiți asupra lor și drept urmare au fost tăcuți, n-au socializat, n-au răspuns, n-au intervenit, n-au interacționat, s-au as­­cuns practic în spatele ecranelor, eventual cu camera închisă. Dacă facem o distincție între elevii din mediul urban și cei din rural, considerăm că primii au fost mai afectați, în termeni de sănătate emoțională, deoarece în zona rurală aveau mai multă libertate de mișcare, puteau ieși afară, se puteau vedea în grupuri mici, se jucau, interacționau cu animalele.

În plan școlar, mulți elevi au rămas cu teme nefăcute, cu lacune și cu alte tipuri de probleme. Mulți elevi, întorși fizic la școală, s-au simțit inferiori și marginalizați și au refuzat să răspundă la anumite întrebări, nu au mai avut aceeași conexiune cu unii colegi ai clasei, cu profesorul, le-a fost frică de teze, teste și mai ales de ascultarea orală. Cu toate că mediul ­online oferă elevilor o deschidere spre întreaga lume, la un click distanță, e to­tuși greu deocamdată să vedem interacțiunea umană înlocuită cu ceva comparabil în procesul de învățământ.

Nativii digitali, care au acces la foarte multă tehnică, au un avantaj enorm față de generațiile trecute, dar vor trebui să învețe cum să socializeze din nou, fizic, și pentru aceasta au nevoie de noi, dascălii. Pentru a rezolva aceste probleme credem că e nevoie de o reconsiderare a programei școlare, a planificărilor, va trebui să stabilim de ce materii are nevoie elevul și care este nivelul de informație pe care îl putem transmite eficient. Dacă decalajele nu vor fi recuperate se va vedea mai târziu, în costurile imense pe care le va plăti societatea în ansamblu.

Charlotte Barbu – profesoară, Școala Gimnazială Nr. 22, Galați

Articol integral publicat în Tribuna Învățământului, nr. 28-29 – aprilie-mai 2022