Constant, elevi de excepție obțin medalii și premii la concursuri internaționale pe discipline de învățământ sau interdisciplinare, cărora tradiția le zice olimpiade, chiar dacă unele sunt zonale. Ni-i însușim, îi lăudăm și în același timp ne uităm cam dintr-o parte la ei. Îi considerăm buni întâi și-ntâi din punct de vedere statistic. Numărul lor este indicator în strângerea de puncte din acelea folositoare la orice, de care ai nevoie-ntotdeauna: la gradație, la salarizare, la evaluarea unității – oriunde se cere; sigur, grosul punctelor de acest fel nu vine din rezultate la finalele mondiale, ci la etapa pe sector, pe județ și la „concursuri” de felul „completați și expediați”, pentru că metodologiile de luare în considerare a rezultatelor de la olimpiade sunt astfel compuse încât să fie mulțumită cât mai multă lume, iar mediocritatea să fie considerată și ea performanță.
Cu olimpicii internaționali ne mândrim toți și pe seama perfor­manțelor pe care ei le obțin purtăm peste timp șablonul formulărilor prin care evidențiem nu victoria cutărui sau cutărui om viu, ci a abstrac­țiunii organizatorice care poate fi „școala româ­nească”, „știința românească” sau, altădată, „gimnastica noastră”. Altfel spus, ignorăm că participarea olimpică se petrece în nume propriu, că gloria aparține învingătorului, iar clasamentele pe medalii și cele pe puncte sunt neoficiale. Îi acaparăm pe câștigători sau, din alt unghi privind, ne vârâm între ei, ne exprimăm ca și cum am fi fost acolo, am fi participat, am fi contribuit la victorie: „am obținut…” (atâtea premii și medalii), „ne menținem între cei mai buni la…”, „în acest an școlar avem peste… de premii și mențiuni internaționale”.
În același timp și tot în exprimări publice, îi excludem de-a dreptul pe olimpicii internaționali din peisajul școlii, spunând chiar așa: că ei nu sunt reprezentativi pentru școala românească. Parcă avem o precipitare, o grabă să-i dăm la o parte, să-i ascundem la spate în timp ce-l privim în ochi pe interlocutor, cerându-i să nu bage de seamă ceea ce vede și să considere că nu s-a-ntâmplat nimic; sau e o atitudine de felul „nu se pune, nu se pune!”, pe câte un motiv infantil. Perfor­manțele elevilor noștri olimpici susținem că nu se pun din cauză că sunt excepții, că sunt prea bune în comparație cu sistemul prea prost și că nu reprezintă meritul școlii. Adică aici ni-i asumăm, îi acaparăm, aici îi gonim, nu-i recunoaștem ca fiind ai noștri.
Și până la urmă, cum e cu olimpicii? E clar și foarte simplu, așa că nu ar trebui să încapă discuții: sunt reprezentativi pentru școala româ­nească. O dată, sunt reprezentativi formal: sunt înscriși cu acte-n regulă, se supun legii în domeniu și prevederilor aferente, iar anumite exceptări (admitere în învățământul superior fără concurs, examen național la dată anume etc.) sunt reglementate. Deci sunt elevi ca oricare alții, supuși și beneficiari ai principiului egalității de șanse. Socotiți, numiți în stânga și-n dreapta ca nereprezentativi pentru sistemul nostru educa­țional, poate le vine vreunora dintre olimpici ideea să se considere discri­minați și, în consecință, îndreptățiți să se adreseze cu plângeri de rigoare celor în drept să intervină pentru combaterea discriminării. Apoi, olimpicii interna­ționali sunt reprezentativi pentru învățământul româ­nesc prin sarcina pe care o primesc tocmai de la autoritățile învăță­mântului românesc, aceea de reprezentare în competiții internaționale.
Lipsa de reprezentativitate a olimpicilor noști (totuși, sunt ai noștri!) o invocăm mai ales din perspectiva rezultatelor foarte bune pe care le obțin: spunem că ei sunt câțiva cu astfel de rezultate, pe când cei mulți au rezultate slabe. Pe deasupra, spunem că rezultatele foarte bune ale olimpicilor nu sunt datorate învățăturii din școală (o considerăm inexistentă), ci învățăturii pe cont propriu, de la meditații, din banii părinților (o considerăm singura pe care o primesc); într-un cuvânt, zicem că olimpicii nu sunt produsul școlii noastre. Am prins asta din zbor și o reproducem, crezând că ne conferă apartenență la o categorie de înțelepciune în care altfel nu am avea acces.
De fapt, elevii laureați olimpici sunt produsul școlii noastre. Până la prestațiile de excepție din concursuri internaționale, ei în această școală s-au format și s-au ridicat, au fost învățați, îndrumați și lansați spre performanță de profesori din școală. La școala aceasta ei se întorc după concursuri și din aceeași școală pleacă mai departe, în universități din toată lumea. Se întorc la învățătura pe care le-o dă școala, pentru că știință de carte li se cere în mari concursuri, la mari universități și în mari institute, nu li se cere să se declare inspirați și motivați. Rezultatele școlare și recomandările din școală le sunt luate în considerare când aplică și sunt admiși pentru treapta superioară de formare. Între școala obișnuită, „din sistem”, unde elevul olimpic este înscris, și performanța deosebită există legătură. Cazuri de excepție, vreun laureat contrastant cu nivelul școlii nu apar în liceele cu zero promovați la bacalaureat. Olimpicii de elită învață în școli de elită.
Elevii laureați la nivel internațional nu sunt buni de folosit drept argument pentru inutilitatea învățăturii obținute la școală, de la pro­fesori, din carte, nu sunt de folos pentru a susține moartea disciplinelor de învățământ.
Florin ANTONESCU